Tag Archives: sanziene

Șoiman drag și Sânzioană

Sanzioana

Sânzioana: Mi-s făcută Sânzioană, născută din ceruri sfinte, leac să dea, doruri alinte. Vârtej mă răsuce, sus-sus mă tot duce, ochii îmi văd și n-ar crede ce duh, hram ne poartă, ce drag, ce mirare? Ce-i gol și se umple? Ce-și cere-alinare? Tânjire-i pe-acolo, și drag de trăit. Și mintea mi-i sfredel și vrea să priceapă, dar cum îi cu visul, și cum e cu dorul? Zici bine, mă iartă, m-am înflăcărat. Oi pune cenușă pe focul stârnit, de vrerea-ți mi-o cere. Oi sta cumpătat. Să fug să m-ascund? Să tac necurmat?

Șoiman: Degrab’ m-am întors și îți zic: Ioană-ți rămân doară ție, în glas, în făptură, în orișice pas. Ioană, tu cheamă-mă, ș-am să îți vin, să-ți ies doar în cale, cu har și cu plin. Rămâne-mi Ioană doar nume cu tine, în el drag comoară de suflet, de cânt ce mai vine… Haide, povești să-mpletim, cunună sub lună să fim, a-tale-or fi toate, Ioană pe ele pecete-i. Nu de-alte-urechi, guri flămânde fi-vor grăite și coapte, ci iscusit frământate și-n noapte, de spiritul cheamă și cere, de versu-i cu dor și cu vrere.

Sânzioana: Nici eu nu știu, Doamne, cu știre, pe vers cine-a pus stăpânire. Mi-i muza febrilă, iar mâna cuminte, docilă și scrie, și curge cu miere în vrie. Mi-e frică s-o las să nu fugă, că umbre de vis, vers și vrajă, simțit-am-n-alt trai, iar nu ăsta, de-mi pune covor bun de rai.

Șoiman: Versul tău meșteșugit, cu al meu bun împletit, nuntă-n cer făcut-au iute, nu-i om, piatră să le mute. Raiul e al lor, nu plec, bun nectar încă să-nec, am de trebuință. Ce drag mi-i, ce bine! Tu drumul să nu dai. Îmi vine pe dat să-ți răspund la misivă, dar mă las vreme de-un pic în derivă, de îmbătare de vorbe cu har, care nu-i dubiu ca pun pe jar, obraz roș jucăuș de Ioană, de cumințit doar-n altar, în naos, ori strană.

Sânzioana: E răsfăț de Sânzioană, capul limpede nu-ți bate, ci leagă mai bine liană cu vers ce razbate. Mi-s poveștile-aburinde, pernă moale au nevoie c-altfel iată foc ce-aprinde. Hai ș-om pune rumeguș, cremene și iască arcuș, să ne cânte-n zori de zi, foc s-ațâțe iar de vii. Ș-acum să ne strecurăm agale, pe sub vise iar la vale…noapte bună?

Șoiman: Haide lasă-te în noapte, oi aluneca în șoapte, brațe te vor legăna, vise îți vor îngâna…noapteee buuunăă…

Sânzioana: Cu soarele-n sus, de-o suliță pus, ba pitit sub nori, ba ascuns în ceață, își uită deja bună dimineață și-și cere cu drag și dor presărat, și cântec și vers și surâs vinovat. Să priceapă ea, de-i e clară mintea, viața că te cere, vremea să ți-o fure și că slobod fi-vei doar la asfințit? Căci cuminte, eu promit a fi, dară grea tânjire mie îmi va fi. Fără îndoială, fi-va-mi așteptarea dulce, nu amară. Du-te că te cheamă, când te-ntorci grăbit, pune-o șoaptă-n poartă și un ciocănit. Ușa-ți voi deschide către lumi silfide. Ușă neatinsă de vreun ciocănit, șoaptă ne-adusă de vreun vânt vestit, ochi tânjiți în zarea goală, flori de lacrimi șad în poală. Fie-ți calea-ntinsă, cu falcăr-aprinsă, drag de nimenea, graba te cuprinde către ușa mea. Asta nu e dară decât biată punte, între glas din urmă ce l-am auzit, urcă sus în el, de-ți seamăn-a luntre sau uită de el.

Șoiman: Cum oare uitate-aș dară? Îmi întind răbdarea cât un cocoloș… Făcură sus salturi de lumină ambră, pe aripi de lung-așteptare, cu inima pungă, cu vremea prelungă, nimic nu-și găsea loc și stare. Versu-ți era fermecat, vorba-ți aurită, cum de n-oi pleca urechea la susur de vrere dorită? Ce să pricep eu din asta? Că dor se pieri pe fereastră? Sprintenă arcadă peste orice nor, era să ma sfâșiu de atâta dor! Și de-atunci încoa’ viața mă chema, trag nadejde chioară… nu te-oi supara, daca ăst ficior smintit, vine iar să cânte-n strună… dupa asfințit. Sânzioană… dor iubit. Ce-i dorul, tu, Sânzioană? E strop de pelină sau chip de lumină? E vânt buclucaș sau suflet trufaș? Cum să piară?! E-aci… și mă ține… of, drag Sânzioană…

Sânzioana: Mustrare-așa dulce, ce pune pe frământare cruce…mai vino-mi…mă-nfrupt… mă furară și locuri și vise, mă furară povești.

Șoiman: Păi, locuri cu oameni-povești eu n-ascult?

Sânzioana: Păi ele-s făcute să vină la viață când muzele-or râde de mine paiață, cerneala din toc de mi-s-ofili, le-oi scoate din umbră și le-oi povesti. Ca mâine-i cea ziua și-ncet pic de nod mi se pune, ce gâtuie slab și apos, glasul sfios mi-l apune.

Șoiman: Așa… chiar mai mult, și la mine. Ce-oi spune?! Mă calc peste mine într-una și vorbe nu-mi vin… chiar niciuna…

Sânzioana: Zic să fim cu noi și în firea lumii, lasă griji departe, sunt temeri deșarte. Vino-mi, și nu zăbovi! Și vino-mi cu tine! Așa să îmi fii!

 

[Foto © Eric Geidl]

 


Noapte cu duh

sanziene

 

– Cu duh grăia, fată frumoasă, așa-i cum îți spui. Pe-atunci și eu eram tânără de plesnea pielea pe mine, iar tălpile nu-mi stăteau locului o clipă. Dar veneam, fata mea, veneam des de ne-adunam, ia să vezi, așa din senin în jurul lui Moș Gruia. Nu vorbea așa, ca noi, ori ca alți oameni. Parcă tăvălea mai întâi vorbele-n miere și ne-mbrăca apoi pe noi în straie de aur. Iar poveștile nu se mai sfârșeau. Ședeam adunați ghem în jurul moșului și nu ne dezlipeam ochii de la el, ca nu cumva să piară între două clipiri. Îți spun eu, Călina, fată dragă, că Moș Gruia părea uneori rupt din ceruri, iar nu om făcut din carne și din oase.

Călina se prelinse de-a lungul laviței cât mai aproape de Maica Efimia cu ușurimea cu care alunecase în povestea măicuței. Mereu când o asculta, uita de tot și de toate, noaptea se făcea zi, iar ziua noapte, vremea uita de nimicuri și se-ntorcea la ea acasă atunci demult când clipele nu erau urmate de altele, ci era doar timp mult și fără de sfârșit. Abia mult târziu vara se-așeza rânduit după iarnă și nu oboseau niciodată să se urmeze una pe cealaltă. Așa zisese Moș Gruia demult, așa trebuia că fusese pe când ea nici nu era pe lume. Oricum se-nciuda că ei îi era dat să trăiască vremuri de-astea repezi și nu dintr-acelea nesfârșite în care basmele erau aievea. Și se mai înciuda că n-apucase și ea pe Moș Gruia, că toți oamenii vorbeau de el ca de-un izvor de povești nemaiauzite, cu fete păzite de rele de fir roș-alb împletit, cu caii lui Sân-Toader care frânge lanțuri de lumi ferecate, șoimani care abat grindina, pâmânturi care-nghit vietăți și ceruri care se deschid și lasă soarele să-ncece pământ în lumină dumnezeiască.

Se-nghesui și mai mult lângă măicuță, își dădu cozile împletite pe spate ca să nu-i acopere urechile și să prindă toate vorbele și-și ridică ochii peste care spâncenele așezau semne de întrebare, cum că nu se clintea. Ochi și urechi. Nu mai avea vârsta țâncilor din sat, dar asta n-o-mpiedica pe Călina să soarbă mai rău ca drăcușorii ăia fără astâmpăr toate vorbele Maicii Efimia. Nu mai erau multe bâtrâne-n sat care să zică poveștile așa cum le zicea ea. Călina n-avea îndoială că furase duh de spus povești de la Moș Gruia. O dată-i zisese că nu o chema Efimia, dar că așa-i zisese Moșul, ascultându-i cântecele și-i dăduse numele ăsta. Grai dulce, îi zisese că-nseamnă, iar ea și-l și uită pe-al ei și de-atunci așa rămase zisă.

– Da, fată dragă, așa-i cum îți zic. Pfui, da’ cald îi, maică. Demult n-o mai fost așa. Doară ce se ținură zmeii de-alergat zânele măiastrele, că nu fu zi de vară încă. Supărați or mai fi de-anul ăsta nu stătură o clipă. Aprigă furtună ce s-o vărsa peste noi dup-așa căldură, ia să vezi, dar nu acuș, Călină dragă, mai încolo. De la miazăzi e cer senin și vântu-i cald. O s-avem ceruri deschise, Călină. Așa-i cum îți spun. Pe când eram ca tine, numa’ ce era să nu mă mai întorc pe tărâm știut, acas’, iar în noaptea de trecură ielele, de nu se-auzea cânt de cuc, cât îi noaptea de neagră, ia că m-am furișat din casă afară, de n-o știut nici tătâne-miu, nici nime’. Ș-apoi m-am dus după scânteie de focuri adânc tot în codru, până ce le-am găsit dănțuind în cămăși de borangic, cu cununi de grâu pe cap. Și m-au luat de m-au învârtejit, mințile mi le-au vrăjit. Iar eu nu știu zi de noapte, zori de zi când se făcură, lung întinsă mă găsiră, cu ochi goi, mută de gură, nu mă întorceam defel, din tărâm de basm aievea, trăit viu, fierbinte, aprins, nor de-uitare nu-i de stins, doar cu mine când m-oi duce dincolo de viața asta, pân-atunci poveste țes, ia să prinzi, fată frumoasă, drag de tot, de ele, măiestrele. Grijă să ai, Călină dragă, lasă susur, voce blândă să curgă pe lângă tine, ochii să-i ferești de focuri, iară noaptea las-o-n beznă. Șezi pe prispă doar și dormi, lasă codrul, că te fură. Du-te acum tu sănătoasă, du-te de te-ntoarce-acasă. Apoi, iar de-o fi să fie, ie eu ți-oi împleti, ca să-ți fac cărarea-ntinsă, drumul să îți fie neted, pe orice tărâm apuci, nu te-ntoarce, să te duci, de ți-e locul printre ele.

Călina amuțise pe de-a-ntregul. Nu părea că respiră sau că atinge pământul. Zgâltâită ușor de maică, izbuti anevoie să clipească și să-și revină în suflare. O-mbrățisă pe măicuță și legă mai bine marama pe cap și în jurul gâtului și-i șopti noapte bună. Cu pas rar se-ndreptă apoi către casă. Adia un vânt fragil dinspre vale, așa cum îi spusese Maica Efimia. Urcă poteca de pe lângă troiță, se opri preț de-o clipă la fântână cât să umple un ulcior și grăbi pasul. Cu siguranță, că tată-su avea să se frământe că era ceas târziu.

N-avea somn, iar luna plină umplea odaia cu argint. Se foi în așternut o vreme fără chip s-adoarmă. Așa că se sculă și-și propti bărbia de pervaz. Își aruncă ochii în întuneric. Era cald, așa că deshise fereastra cu gândul că parfumul teilor o vor îmbăta și va adormi mai lesne apoi. Pădurea forfotea. Se lăsă legănată de parfumul nopții și de zumzetul pe care nu-l auzea deslușit. Deschise și cealaltă fereastră să intre răcoarea mai bine. Foșnetul se preschimbă într-un murmur cântat. Lunecă dintr-o mișcare pe fereastră afară, ascuțindu-și auzul pe măsură ce pașii urmau singuri cărarea dinspre pădure. Întunericul acum se-ngroșa, însă licuricii-i vărsau câte puțin din lumina lunii pe potecă. Ajunse-n crâng și se lăsă purtată de cântec de vară, șoptit de pădure… A fost odată ca niciodată, lumină de lună, peste noapte bună, doar de Sânziene, cu vânt slab alene, cu ceruri deschise și iele aprinse, cu joc plin de jar, ce saltă în foc, cu poftă de joc, ce țes ziua ie, pânză purpurie, își țes vraja-n borangic, cu zor mare, răgaz mic, să lege inimi departe, să le cheme-acasă, să le toarne dor curat, să vină pe înserat, să cuprindă lună nouă, să curgă cu vârf de rouă, să pogoare cu noroc, peste suflete cu foc, și să coasă fir și iță, pe cunună de altiță, altă viață lasă-n spate, ia de vino și grăiește, leac bun de tămăduiește, an de an prin foc, prin noapte, lasă-n urmă, doruri coapte. Zână-leac de-i fi să fii, orice drag vei obloji. Saltă-n horă, hai frumoaso, saltă și vin degrab’ acasă. Haide și vino…

Trupul îi fu curpins de un tremur brusc. Iarba de sub ea era scăldată în rouă și-i ținuse pat bun, căci era mai grasă în locul acela pe care stătea ea. Părea încă noapte în crâng. Se ridică și se-ndreptă către cărarea care cobora spre biserică, așa ajungea cel mai repede acasă. Când ajunse însă la marginea pădurii, văzu că noaptea din codru se-mpletea cu amiaza mare de dincolo de ea. Țintuită locului privea năucită în spatele ei, unde noaptea cu lună plină o-mbrăca cu pelerină groasă, iar în fața ei soarele-i pârjolea chipul. De departe o vedea pe prispă pe Maica Efimia împletind ie. Auzi pierdut pe tată-su chemând-o. Privi din nou spre măicuță. Țesea ie, împăcată.

Luna o chema în plapuma adâncă. De-acum avea să mai vadă pe Maica Efimia și pe tată-su doar o dată în an, când noaptea se cununa cu ziua.

 

[Foto via Countess Sykora]


Când se cască cerurile

fairies

 

Mi-s născută Sânziană,

și sortit sa fiu Ioană,

când se cască cerurile,

de coboară duhurile,

să sar peste focuri,

să joc in vazduh,

cu părul cazând,

și goală și vie,

să umplu cu farmec,

să chiui,

să zburd.

Cu flori mă hrănesc,

cu apă mă zvânt,

sunt nimfă de lună,

fac soare cunună.

În palmă lumină,

cânt cântec duios,

urechea-ți aude pe mine,

cu versul vrăjit,

cu leac de-auzit.

Ce cântă în jur tu n-auzi,

ești orb și ești surd

și m-auzi doar pe mine.

Clopot răsună pe glezna nebună

și nu mă opresc până-n ziuă,

când rouă îți picur-n suflet cu vrajă.

Făgăduială-ți aduc că,

pe ziua mijită de mâine, vin iar.

Te duc, mi te duc dar în vis.

Cu dans și descânt,

cu-mpletitură de drag

de lumi fermecate

de doruri furate,

când încă pe dinăuntru

îmi cântă-răscântă vers copt,

vrajă vie pe muzică-n veche chilie

și noaptea-mi încântă.

Te du de-ți așteaptă zorii

să-ți îndure norii

să lase cer curat

cu soare picurat,

și caută și cheamă-mă iar.

[Foto ©  August Malstrom – Dancing fairies (detaliu) 1866]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..