Tag Archives: scrisoare

Scrisoarea

 

Se întunecase surprinzător de devreme în seara aceea. Clipisem, iar când am deschis ochii întunericul îmbrăcase ziua cu haină pâcloasă. Felinarele nu mă ajutau, făceau ca lumina, și așa puțină, să se amestece lăptos cu o lapoviță încăpățânată. M-am strecurat sub copertina unei prăvălii care, se vede treaba, închidea mai târziu. Nu știu ce așteptam, că vremea ar fi trebuit să-mi împingă pașii mai iute înspre casă. Însă noaptea și ceața asta alburie mă amețeau. Știam că plecasem de pe Zefirului pe la două și jumătate cu gând să mă opresc la cafeneaua lui Șamalian și apoi să trec pe la poștă să ridic un colet fără expeditor. Mă perpelisem toată noaptea. Niciodată nu se mai întâmplase așa ceva. Cum fără expeditor? Toate adresele erau atent scrise, ca nu cumva vreo literă scrisă greșit să încurce poștașul. Ieri seară însă, mă tresisem cu un aviz sec vârât grăbit în cutia poștală. Când m-am dus să verific corespondența, portarul îmi aruncă o privire mai lungă decât de obicei și mă măsură ca niciodată din cap până-n picioare, deși stăteam la numărul șapte pe strada Vișinilor de cinci ani.

Am auzit un scârțâit slab în spatele meu, ca al unei uși din care doar o balama ruginise, cealaltă se încăpățâna într-o soartă inutilă. Mă-ntorc și văd că anticariatul domnului Spânu era încă deschis. Am intrat și m-am scuturat ușor de stropii de apă care apucaseră să se prindă de pardesiu. Deja lumina slabă și galbenă mă încălzea. Mă mișcam ușor în spațiul îngust. Întotdeauna cred că și praful își are rostul lui printre cărțile așezate cuminți pe rafturi, așa că mă străduiam să nu-l tulbur. M-am apropiat de scara în spirală care ducea sus către volumele mari, legate în piele. E un fel de culcuș acolo sub scară unde îmi place să mă adun mereu când mai intru aici. Pare ferit de priviri, ca înăuntrul unei scoici învelite de curbura scării într-un soi de mantie. Cine știe? Poate chiar sunt invizibil când mă ascund acolo.

M-am așezat pe fotoliul ros de molii și am închis ochii. Așa îmi place cel mai mult să simt mirosul cernelii vechi printre filele galbene de cărți care așteaptă să fie aerisite de ochi noi. Mereu aud mai bine când închid ochii și ai zice ce să aud, că un anticariat pare liniștit, însă foșnetul cărților răsfoite vorbește multe. Când am redeschis ochii pe raftul din dreapta mea îl văd pe Dante. Mi-a astras atenția. Infernul era despărțit de Purgatoriu și Paradis. Între ele cineva rătăcise Gargantua. Am zâmbit, dacă cineva a făcut-o înadins, avea umor. M-am întins către Infern și-am apucat cotorul cărții. O ediție din ’32 cu paginile tăiate strâmb, ușor fărâmicioase, copertă texturată, puțin aspră la atingere. Am început s-o răsfoiesc încet, tot cu ochii închiși, ca și cum prelungeam lectura ei cu toate simțurile, mai puțin cu ochii. Când am simțit foaia mai netedă, i-am deschis. Ilustrațiile mă trimiteau la niște cărți din copilărie cu Apolodor Împărat pe care nu le mai văzusem de atunci. Erau atât de hipnotizante, că m-am adâncit în lectură. La Cântul III, Poarta Infernului, Trecerea Aheronului am simțit că alunecă ceva din carte. M-am aplecat. La picioarele mele stăteau trei foi împăturite în patru. Le desfac și citesc: Le poète à sa muse, à S. D., pe ce-a de-a doua era scris simplu à S. D. Pe cea de-a treia, cu o caligrafie nu mai puțin desăvârșită ca primele două, însă cu un scris ușor diferit, scria Lis à elle même. Glose. Nu eram sigur de lis, părea un fel de opt alungit, ca o literă dintr-un alt alfabet necunoscut. Iar, în dreapta jos toate erau datate decembrie 1955. M-am simțit brusc un invadator. Nu apucasem să citesc încă scrisorile, dar simțeam că intru într-un soi de intimitate nepermisă, primul semn că alunecam într-un fel de iad dulce, căruia îmi era greu să-i spun nu.

M-am lăsat din nou în fotoliu, ținând volumul strâns în mână și ascunzând cele trei scrisori printre pagini. După câteva clipe, am decis să mă ridic. M-am îndreptat către anticar cu toată Divina comedie, plus Gargantua. Ar fi rămas stingheră. În plus și ea era o ediție rară din ’41 și nu i-am rezistat. În timp ce plăteam, urmăream cum pune volumele unul peste altul și-mi mușcam buzele de teamă să nu alunece scrisorile. Mă voiam plecat cât mai repede, să nu mă ia nimeni la întrebări despre scrisori. Cine știe? Poate că anticarul se trezea foarte zelos să încerce să le returneze. Deși, cui? Că doar nu erau semnate, nu mai vorbesc de plic sau vreo adresă. Am plecat și, ieșind, m-am afundat mai adânc în pardesiu și mi-am acoperit mai bine fruntea cu pălăria. Nici eu nu știam de cine mă feream.

M-am trezit însă că mă îndreptam către casă, când mi-am amintit că plecasem de fapt la poștă să ridic coletul fără expeditor. M-am răsucit brusc și-am luat-o pe scurtătură pe strada Timpului care dă mai repede în Popa Nan, sperând că poate mai prind pe cineva la poștă. Ceasul îmi arăta ora patru și refuzam să accept întunericul care îmbrăcase străzile. Trebuie să mai găsesc pe cineva, îmi spuneam în timp ce grăbeam pasul. Am ajuns în vreme, deși poștărița numai de mine nu avea chef, când am intrat. M-a privit sec peste ochelari și m-a chemat înăuntru. În timp ce semnam de primire, se mișcă foarte încet și, în cele din urmă, îmi aduse coletul. Mă uit pe el și citesc: Pentru M. T. de la S. D.  …S. D.? Nu cunoșteam pe nimeni cu inițialele astea. Pachetul nu era nici mare, nici greu. Mă hipnotizau inițialele. Erau identice cu cele pe care le țineam acum la piept din cărțile de la anticariat. Privirea poștăriței care se uita când la ceas, când la mine cu o uitătură obosită, m-a împins afară. Începuse să plouă și mai tare. Când dădui să traversez, trotuarul era strâmt și nimic nu semăna cu intrarea în Poștă. Mă uit mai bine, casele din jur erau altele decât cele pe lângă care trecusem. Nu înțelegeam nimic. Mă uitam nedumerit în stânga și-n dreapta, când mă șterse în grabă un trecător mai în vârstă cu o barbă foarte lungă și complet albă. Îl întreb repede:

– Mă scuzați, pe ce stradă suntem?

Îmi răspunde grăbit, ferindu-se de ploaie:

– Suntem pe Hiramului. Dar de ce? Nu vă simțiți bine?, mă întrebă vădit îngrijorat.

– Sunt bine, nu-i nimic. Mulțumesc, i-am răspuns slab, întorcându-mă și lăsându-l în spate nelămurit. Am mai făcut câțiva pași și simțeam cum nu mă mai ajută picioarele. Aproape că împietream cu fiecare pas, deși aș fi vrut să-i iuțesc cât mai repede și să ies din încâlceala asta. M-am oprit, n-aveam încotro. Tot trupul refuza să se miște. M-am adăpostit sub un acoperiș mai generos.

– Aveți un foc?, mă întrebă o domnișoară mignonă cu o pălărie cu boruri largi și o fusta foarte amplă cu buline mari.

Cine fumează pe ploaie? Era tot ce-mi trecea prin cap. M-am bâlbâit. Am scos până la urmă un chibrit și i-am aprins țigara.

– Urâtă vreme, nu-i așa?, continuă ea din umbra felinarului. Doar ochii îi străluceau.

– Am ieșit un pic. E prea mare vânzoleala acum în cazino. V-ați rătăcit?, mă întrebă iscoditor.

– Nu, doar m-am adăpostit un pic de ploaie. I-am răspuns cu jumătate de gură.

– Văd că n-aveți chef de vorbă. Se întoarse către trotuar și mă lăsă în pace, spre ușurarea mea.

M-am hotărât să plec, chiar așa cu nicovalele în picioare cum mă simțeam, numai să nu-i mai vină idei să mă întrebe altceva. Nu-mi pica bine deloc. Nu știam unde sunt, dar nu voiam să par neajutorat. Făcusem un pas mare peste o baltă și când să o sar cu totul, mă întrebă:

– De ce nu spuneți că o căutați pe Sandrine?, îmi șuieră clipind a înțeles.

– Sandrine?, am bâiguit înțepenit.

– Da, Sandrine. Sandrine Demetriade?

Nu eram în stare să rostesc nimic. Piciorul îmi căzu în mijlocul bălții. Sandrine? Îmi suna cunoscut. Și totuși nu știam pe nimeni cu numele ăsta. Sandrine… Demetriade… S…D?

– M-am răsucit peste baltă să ajung din nou la ea. Când am sărit pe trotuar din nou, dispăruse.

 

[VA URMA]

 

[foto (c) Andra Samson]


Monograma

Peter-Callesen

 

Peste foaia mută de hârtie, întinsese un “d” amorf. Lungise o linie tresărită către un început de “r”. Apoi se prăbuși peste un spațiu ce se adâncea din ce în ce mai mult. Foaia se depică în două și trăgea cu putere tot ce se întâmpla să fie primprejur, tocul stiloului, două agrafe, o scrumieră cu trei mucuri de țigară… o jumătate de prescripție ruptă cu o parafă ștearsă, un plic lung indigo,  o camee de sidef… și-o ceașcă de cafea cu monograma ei gravată, I. Toată odaia îi era jupuită pe rând de lucrurile care o locuiau cu clipe înainte. Nimic nu mai mirosea a ieri. Iar ea stătea suspendată pe scaunul care nu mai avea podea pe care să se odihnească.

A închis ochii și s-a abandonat. Poate ca ea urma să intre în vârtejul foii albe, de pe care lipseau celelalte litere “…agă”.

…………………..

– Nu vă puteți descurca singur. Va trebui să o internați. Nu va fi deloc ușor. E demență galopantă. Orele în care vă va mai recunoaște sunt numărate.

Doctorul rostise cuvintele cu meticulozitatea unui farmacist bătrân, cu voce joasă, ușor condescendent, pentru că vedea zilnic cazuri de felul ăsta și sigur altele mai rele. Lungise silabele, pentru a-l face să priceapă gravitatea și urgența, dar care, în urechile lui, sunau ca pleznituri ude și usturau cumplit. Așezase astfel fiecare literă, cuvânt și apoi frazele ca pe două eprubete în care amestecase soluții fără culoare, doar cu miros înțepător, pe etajera minții lui. Și acum ce era el să face cu ele? Știa din clipa în care rostise ultimul sunet, că nu erau din cele care sublimau, ci din cele care precipitau. Și urmau să-i lase viața într-un  malaxor de gusturi amare. Știa deja că cel mai tare îl va schingiui, nu pierderea ei în prăpăstiile unor lumi pe care nu le va-nțelege, ci neputința lui de-a o urma.  I. îi pleca cu tot, și fără el.

…………………..

Ridurile  îi adânciseră de vreme multă o frunte care se căznise să priceapă cu ani prea mulți în urmă, de ce pleacă suflete vii, grăbit așa de printre oameni iubiți. Cenușa din ochi mai permiteau ochilor atât cât să se descurce să vadă pe unde merge. De mers, nu mai mergea mult oricum, bastonul cocoșat făcea treaba în locul lui. Nici mâinile nu-și mai împărțeau planurile cu el. Aveau gânduri obosite mereu și făceau mișcări spasmodice și bruște, așa încât spărgea aproape orice se străduia să țină în mâini. Cu cotul bătrân sprijinit de colțul mesei, se trudea să ducă la gură ceașca cu monogramă, I. Ochii aveau pregătită resemnarea cu care știa că va reuși poate doar o singură sorbitură, restul avea să se prelingă ca de fiecare dată pe lângă el. Acum însă pata căzuse pe o foaie veche de hârtie. Spatele îl ajuta greu să se aplece, dar ghici în scrisul șters aproape un… “d” și parcă greu un …“r”.

Abia atunci, și prea târziu gândi, se prăbuși cu totul într-un rest de “…agă” Să o urmeze-n lumi pe care-acum le va-nțelege, e tot ce-avea să mai râvnească.

[Foto © Peter Callesen]


Emil

the stroryteller or boy on edge

Și azi mi-e frig. Ieri am început să tremur, doar pe dinăuntru, să nu vadă mama. Ea nu știe, dar eu i-am auzit șușotind. Pe ea, pe Lili și pe doctorul cu barbă albă. Ah, și pe tata. Lili mi-a zâmbit stins după ce a dat ușor din cap către doctorul cu barbă albă și și-a strâns pumnii în buzunare. Credea că nu o vede nimeni. Pe Lili o iubesc cel mai tare. Are mâini făcute din aer. Când vine ea și-mi schimbă acele și pernele străvezii cu sirop de vise, îmi ține capul în mâini pe care eu nu le simt. Deci, plutesc, știu că plutesc. Așa că și mâinile ei sunt făcute din aer, altfel știu că le-aș simti ori calde ori reci. Mama nu are mâini nici calde, nici reci. Ale ei se lipesc. Când îmi atinge obrajii, simt că vrea mereu să plece cu câte o bucată. Îi rămâne palma lipită ba de fruntea mea, ba de umeri, ba de mâini. Și le simt apăsate și lipicioase. De-asta cred eu că de fiecare dată când pleacă, lipește bucăți din mine pe peretele albastru de lângă patul meu de acasă.

Nu cred c-o mai rog pe mama să-mi citească povești. Când ajunge la partea cu băiatul care-l pândește pe Moș să treacă cu sania prin dreptul lunii, nu mai înțeleg nimic. Are noduri încâlcite în gât, iar cuvintele i se înmoaie. Așa că mereu mi-e greu să înțeleg dacă baiatul din poveste îl vede sau nu-l vede pe Moș. Ei o să-i spun că deja le știu pe dinafară, așa că mai bine nu mai pierdem vremea cu ele. Mai bine pictăm. Așa nu mai vorbim, deci nu mai e nimic de priceput. O s-o rog pe Lili. Ea e singura care mă ia în serios. Avem chef să plângem, plângem. Avem chef să râdem, râdem. Nu ne pitim. Sigur că ea poate, ba după masa din colț, ba după scaunul cu rotile. Eu nu pot decât după pernă sau cearceaf. Asta mă cam întristează pentru că eu nu pot să câștig. Bine, că Lili mă lasă să câștig mai mereu, dar nici asta nu-mi place. Așa că i-am spus eu că am auzit de la doctorul cu barbă cum că nu am timp mult, poate până vine Moșul. Eh, vezi, Lili a priceput. Și nu mă iartă. Ne jucăm, râdem sau plângem, cum avem chef, ca să apucăm să le facem pe toate.

Cu mama nu mă mai înțeleg. Eu o vreau pe ea toată, iar ea vine cu jumătate la mine. Jumătatea, cu care plânge până știu eu că-și usucă ochii pentru că știe că mor de-aici și mă duc sus lângă lună, rămâne mereu acasă. Vine mereu cu jumătatea care râde așa… schilodit. Asta nu-i cinstit. Nu are încredere în mine. Nu mai sunt bebeluș demult. Am nouă ani și am înțeles eu cum stă treaba cu viața. Doar că eu cred că părinții nu pricep niciodată că le cresc copiii. Așa că m-am hotărât să-i scriu Moșului, dacă cu mama nu-i chip să mă-nțeleg. Moșule, te rog eu foarte mult să-mi aduci așa: pe mine înapoi la mama mea. Mi-e frig aici. Și nimeni nu pricepe că eu vreau să mă-ncălzesc de la orice, chiar și de la lacrimi. Că sunt calde. Tu știi că sunt baiat mare. Pe-aici lumea tot uită. Am priceput. Am venit pentru puțin aici și apoi plec. Așa că vreau să mă întorc înăuntru la mama mea, în pântec. Știu că e cald și o să-mi fie bine. Atât. Îți mulțumesc mult, Moșule. Emil.

S-o las sub pernă? Sau într-un plic? N-am plic. Lasă, o pun sub pernă. Știu precis că o s-o găsească Lili. Ea e serioasă. O să i-o dea Moșului negreșit.

[Foto © Michael Vincent Manalo]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..