Tag Archives: soare

Zeii grăbiți

IMG_2709

Tălpile bâjbâiau oarbe pe pământul zbicit. Între uscăciunea lui care îmi sugruma suflarea și soarele care inunda totul cu o perdea de lut ocru, era un joc pe care nu îl pricepeam. Apăreau fără urmă de ploaie nori pâsloși. Mă așteptam la un cer limpede, ca și cum între ruinele care-și așteptau zilnic scalda și soarele care înmuia colțurile osoase ale pietrelor nu avea voie să se așeze nimic.

Îmbăierea se desfășura ferită de ochii oamenilor. La adăpostul croit de pâcla cu care soarele învelea stâncile îmbrăcate sumar în măslini, se petrecea un ritual. De departe păreau aburi tâșniți din pământ reavăn. Dinăuntrul perdelei de soare înnorat, nu mai ghiceam marginile tărâmului. Pesemne că felia asta de pământ trudea în felul ăsta zi de zi, de veacuri, să păstreze vii scântei dintr-un început de lume veche, pe când zeii se ascundeau în spatele vreunui chip de om.

Aici oamenii își poartă larma peste tot. Cară cu ei generații amnezice. Rădăcinile cresc în sus, s-au desprins de solul prăfos. Miezul pământului a rămas în povești. Sfârșitul zilelor se stinge în uitare. Vremurile bătrâne s-au pietrificat. Orașul doarme-n zumzet plin. Forfota priește uitării. Sub lespezi, în rărunchii pământului crăpat, dorm înveliți unul într-altul veacuri înghesuite. Pe-aici odată zeii-și aveau sălaș domestic. Sus-sus făceau minuni, aici umpleau lăcaș teluric.

Mă strecor printre coloane, cu ochii țintă-n cer. Fără-ndoială că atunci, la începutul lumilor, atât de înalți erau și zeii. Noi ne-am nimicnicit crescând în timp. Soarele alunecă pe trupul meu înfigându-și razele în urmele tălpilor mele. Cu fiecare pas, tocesc la rândul meu un fir de praf din lespezi. Dar zeii au plecat demult. Se vede-n larma cu care își preumblă oamenii pașii, grăbiți să-nfulece grămezi de veacuri.

Nu caut nimic. Las să fiu găsită. De ei, de zei. Mă umblă pașii, nu eu pe ei. E-o poartă între lumi pe undeva. Pe neștiute, pe nevăzute s-o revela. Tac mult pe dinăuntru, să asurzească vuietul nebun de-afară. Să-l stingă și s-aud pe unde cheamă pașii mei să vină. Tac mult pe dinăuntru.

 

[Foto © Andra Samson]


Lună cu miere din soare

la cules de soare        Printr-un colț pe jumătate aburit, iar pe jumătate înghețat al geamului, îi căzură ochii pe o cruce mare de lemn, cum nu mai văzuse niciodată. Cu nasul lipit de geam, se străduia să topească fulgii încăpățânați de pe partea cealaltă, trăgând nădejde că va vedea mai bine. Seara se lăsa cu ceață neagră, iar luna își făcuse de treabă prin altă parte, de nu sosise încă. Când tatăl ei a săltat crucea din căruță și a sprijinit-o de roata ei, ghicea câteva litere în vâful ei. Mari, ascuțite și reci, dar depărtarea umplea prea mult gol între ea și cruce și nu deslușea decât un fel de I urmat parcă de un N, iar mai departe nu era sigură. B sau R? Ultima literă nu era limpede deloc, iar tatăl ei, al cărui chip părea mai rece decât gheața de pe geam, ridicase iute crucea, așa că s-au încețoșat și mai tare toate, și forme și litere împreună.

………………………………………

– Bunicule, de ce-i luna agățată?, întreba cu ochi curioși.

– Oamenii o țin acolo, fata moșului, răspundea bunicul cu voce adâncă.

– Păi, cum așa bunicule, că noi n-avem mâini pînă la cer?

– Cu credință, ghemule de om. Cum crezi tu, fătucă, ar mai lumina luna noaptea, dacă oamenii n-ar crede-n ea, înainte de dinainte să-și arunce ochii pe cer?

– Și de unde are ea lumină, bunicule?

– He, hee… zic bătrâni mai bătrâni decât mine și decât s-or pomenit vreodată, că demult de tot, când Soarele și Luna locuiau dimpreună, toate florile și stelele își găseau de trai fericite și fără de necaz. Dar când Duhul Nopții, înciudat că el nu putea hălădui decât noaptea, că fusese blestemat de Fiica Zorilor să umble doar așa, s-a pus pe suflat vânt rece și întunecat până s-au căscat văile de s-au despreunat ziua cu noaptea. Ca să nu fure sufletele când se înalță la cer și să le ducă-n bezna oarbă, Fiica Zorilor n-a lăsat să se facă prăpăd și s-a tocmit cu Duhul Nopții să lase luna luminoasă cu miere din soare stropită. Așa că, fata taichii, de-atunci și pân-acuș la poalele lunii, îngeri culeg miere din soare și toarnă de se-aprinde luna seară de seară.

………………………………………

        Nările topiseră acum un petic mai mare din geamul înghețat, atât cât să vadă și ce era scris sub literele ciudate… INRI… și imediat dedesubt numele bunicului.

        S-a dat un pas înapoi, apoi s-a îndreptat către cămară să caute borcanul cel mai mare. L-a găsit plin cu nuci, pe care le-a vărsat într-un coș de nuiele. Și-a pus apoi bundiță de lână cu fir roșu și alb la piept, și-a înfășurat basmaua pe cap mai bine, și-a încălțat opincile făcute de bunicul și s-a așezat în prag. Nu s-a înduplecat defel la rugămințile tatălui de a intra în casă, ci s-a pus pe așteptat zorii cu soare proaspăt care să-i umple borcanul cel mare. La noapte avea să se ducă la poalele lunii.

[Sursă foto]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..