Tag Archives: speranta

Mira

mira

– Nu știu ce să zic, e un pic cam slăbănoagă. Știti ceva despre ea? Mai mult, adică. Părinți, nimic? Păr încâlcit, nu-mi dau seama, privire cam sălbatică. Cum se poartă fețița asta? Își face prieteni…se joacă? Cum e? Și ce știți despre ea? Vorbește?

– Mă scuzați, o cheamă Mira. Are un nume, nu e a nimănui. Rosti încurcat Iarina, îngrijitoarea copiilor uitați, a celor fără urmă.

– Păi, cum nu e a nimănui? Că nu știți nimic despre ea. Pricep că a fost abandonată acum cinci ani. Ea sigur, n-are cum să-și amintească ceva, dar n-ați făcut nimic să încercați să-i găsiți familia? Bărbatul îndesat, chel și nădușit pronunțase cuvintele repezit, cu coada ochiului către soția lui care ședea cu o poșetă neagră-n poală și ochii-n jos, supusă, mut.

– Damian. Părintele i-a dat numele lui, Mira Damian. Spuse calm Iarina. Avea abia vreo două luni și nu era înfășurată decât într-o pătură de lână aspră și înghesuită într-un coș împletit. Lângă ea, ciudat, un pristolnic. Noi nu ne-am priceput de ce. Și-n jurul gâtului o zgărdană cu roșu, negru și alb. Mira scria pe dosul ei. A fost lăsată-n zori, în pridvorul bisericii din deal, a părintelui Nichifor Damian. Cum el e bâtrân și nu mai poate îngriji de multe, a adus-o la noi. Nu-s mulți copii care-și găsesc cămin, pentru că nu-s mulți părinți care să-i vrea.

– Mda, nu știu ce să zicem, mai revenim și altă dată. Dar poate vedem și altceva. Mda, mulțumim.

– Ziua bună!, stinse Iarina cele două vorbe cu ochii pe jumătate închiși de oboseala în care o aduceau părinți de felul ăsta veniți aici, de parcă-s copii puși la mezat. Au dinți, păr îngrijit, sunt bine sănătoși, sălbatici sau normali? De întrebări de felul ăsta Iarina se sleise ani la rând. Se supunea calvarului pentru că n-avea încotro, nu ea conducea căminul ăsta schiop, în care aducea cum putea ea și cum se pricepea, copii fără de urmă la vârste mărișoare și pe picioare cât de cât. Apoi, urmau vizite seci de la părinți sau oameni care-și doreau să fie așa, și cercetau îndeaproape lucruri neînsemnate. Iarina știa că le e frică. Cine n-a privit îndelung un copil orfan în ochi, apăi n-a știut să se prăbușească în lumea lui și-abia apoi să-l cheme acasă, în lume cu iubire părintească. Așa-i ghicea pe toți de nu mai avea nici urmă de răbdare să le îndure tot soiul de-ntrebări neghioabe.

Mira vorbea numai cu ea și cu părintele Nichifor. Ei doar știau că Mira lor e-un prunc-miracol. Mira avea atunci demult să moară, doar o găsiseră lângă un pristolnic pregătită, și mai mult moartă decât vie. Mira li s-a agățat de viața lor cum a putut. De-a ei, a Iarinei, din care ea i-a dat cu asupră de măsură, și de-a părintelui Nichifor care s-a revoltat în felul lui, chemând toți sfinții și arhanghelii să-i zică lui pe șleau: de ce?

Și Mira le zicea în fiecare seară șopțit povești, dar cel mai mult iubea să le aștearnă pe cea în care ea se fermeca pe loc și c-un creion subțire se preschimba îndată în Mira născută și vrută în brațe de mamă și de tată. Și-acolo șă-și trăiască așa viață purtată.

[Foto © Shaun Tan]


Emil

the stroryteller or boy on edge

Și azi mi-e frig. Ieri am început să tremur, doar pe dinăuntru, să nu vadă mama. Ea nu știe, dar eu i-am auzit șușotind. Pe ea, pe Lili și pe doctorul cu barbă albă. Ah, și pe tata. Lili mi-a zâmbit stins după ce a dat ușor din cap către doctorul cu barbă albă și și-a strâns pumnii în buzunare. Credea că nu o vede nimeni. Pe Lili o iubesc cel mai tare. Are mâini făcute din aer. Când vine ea și-mi schimbă acele și pernele străvezii cu sirop de vise, îmi ține capul în mâini pe care eu nu le simt. Deci, plutesc, știu că plutesc. Așa că și mâinile ei sunt făcute din aer, altfel știu că le-aș simti ori calde ori reci. Mama nu are mâini nici calde, nici reci. Ale ei se lipesc. Când îmi atinge obrajii, simt că vrea mereu să plece cu câte o bucată. Îi rămâne palma lipită ba de fruntea mea, ba de umeri, ba de mâini. Și le simt apăsate și lipicioase. De-asta cred eu că de fiecare dată când pleacă, lipește bucăți din mine pe peretele albastru de lângă patul meu de acasă.

Nu cred c-o mai rog pe mama să-mi citească povești. Când ajunge la partea cu băiatul care-l pândește pe Moș să treacă cu sania prin dreptul lunii, nu mai înțeleg nimic. Are noduri încâlcite în gât, iar cuvintele i se înmoaie. Așa că mereu mi-e greu să înțeleg dacă baiatul din poveste îl vede sau nu-l vede pe Moș. Ei o să-i spun că deja le știu pe dinafară, așa că mai bine nu mai pierdem vremea cu ele. Mai bine pictăm. Așa nu mai vorbim, deci nu mai e nimic de priceput. O s-o rog pe Lili. Ea e singura care mă ia în serios. Avem chef să plângem, plângem. Avem chef să râdem, râdem. Nu ne pitim. Sigur că ea poate, ba după masa din colț, ba după scaunul cu rotile. Eu nu pot decât după pernă sau cearceaf. Asta mă cam întristează pentru că eu nu pot să câștig. Bine, că Lili mă lasă să câștig mai mereu, dar nici asta nu-mi place. Așa că i-am spus eu că am auzit de la doctorul cu barbă cum că nu am timp mult, poate până vine Moșul. Eh, vezi, Lili a priceput. Și nu mă iartă. Ne jucăm, râdem sau plângem, cum avem chef, ca să apucăm să le facem pe toate.

Cu mama nu mă mai înțeleg. Eu o vreau pe ea toată, iar ea vine cu jumătate la mine. Jumătatea, cu care plânge până știu eu că-și usucă ochii pentru că știe că mor de-aici și mă duc sus lângă lună, rămâne mereu acasă. Vine mereu cu jumătatea care râde așa… schilodit. Asta nu-i cinstit. Nu are încredere în mine. Nu mai sunt bebeluș demult. Am nouă ani și am înțeles eu cum stă treaba cu viața. Doar că eu cred că părinții nu pricep niciodată că le cresc copiii. Așa că m-am hotărât să-i scriu Moșului, dacă cu mama nu-i chip să mă-nțeleg. Moșule, te rog eu foarte mult să-mi aduci așa: pe mine înapoi la mama mea. Mi-e frig aici. Și nimeni nu pricepe că eu vreau să mă-ncălzesc de la orice, chiar și de la lacrimi. Că sunt calde. Tu știi că sunt baiat mare. Pe-aici lumea tot uită. Am priceput. Am venit pentru puțin aici și apoi plec. Așa că vreau să mă întorc înăuntru la mama mea, în pântec. Știu că e cald și o să-mi fie bine. Atât. Îți mulțumesc mult, Moșule. Emil.

S-o las sub pernă? Sau într-un plic? N-am plic. Lasă, o pun sub pernă. Știu precis că o s-o găsească Lili. Ea e serioasă. O să i-o dea Moșului negreșit.

[Foto © Michael Vincent Manalo]


Copil de leac

Copy of DSC01976

Era obsedată de cardiologie. Nu s-ar fi văzut decât chirurg. Orice altceva i se părea meschin și oricum sub pregătirea ei, ca să nu mai vorbim de pasiune. Asta până a avut primul ei caz, o fetiță de nici trei ani. I-a murit în palme, deși se zbătuse pentru ea vreo opt ore istovitoare, în care se străduise din răsputeri să oprească hemoragia, de-ar fi suturat disperată vasele firave ale copilei și cu zece mâini dacă ar fi avut. Dar n-a avut și i-a murit pe masă.

Și-a întors fața atunci multă vreme de la chirurgie. Îi tremura gândul că ar intra în vreo sală de operație. De mâini ce sa mai vorbim? A facut o vreme mai mult muncă administrativă, ca să-și umple timpul sterp și să-și ocupe mintea năpădită de neputință.

Trecuse aproape un an de-atunci, când s-a trezit într-o noapte de gardă, când să plece acasă, cu o tânără gravidă, mai mult moartă decat vie, prăvălită pe scările spitalului la intrarea de urgențe. Pupilele dilatate nu arătau bine. Testele de mai târziu arătau un nivel aproape mortal de cocaină și alcool în sânge. Era în șoc ea însăși, dar a trebuit să se scuture și să intre direct în operație pentru a salva măcar copilul. A avut noroc, dacă mai poate cineva să numească noroc să te naști condamnat la supraviețuire. Copilul era mult sub greutatea normală, abia dacă avea un kilogram și un pic. Nici ea nu știa cu ce lupta ființa aia aproape invizibila. Probabil vreun înger ambițios pusese cinic vreun pariu.

L-a purtat așa pe Filip câteva luni bune până a luat în greutate și l-a luat acasă tatăl lui să se îngrijească de el. Filip Măghiran… interesant nume, nu-l mai întâlnise. Mama își pierduse drepturile asupra copilului și ajunsese într-o clinică de dezintoxicare imediat după ce se pusese un pic pe picioare. Tatăl copilului își înghițea lacrimile încă de dinainte să-i înnoade gâtul și-și ducea suferința cu resemnare seacă. L-a luat într-o zi, când puiul de om părea ceva mai înzdrăvenit și l-a dus cu el acasă. Nu l-a mai văzut de atunci pe Filip, nici n-a mai auzit de el.

Atunci a hotărât că-i vine mai bine turnat pe suflet să vegheze la capul copiilor proaspeți și slabi, când vin pe lume. Cum a văzut ea părinți cu viața deraiată rău, probabil că mai sunt și alții, așa că acolo i-o fi chemarea. Se gândea de multe ori, cum ar fi arătat bifurcațiile vieții ei întrupate în alte alegeri. Nu avusese parte de copii. N-a fost să fie. Și numai ea știa ce înseamnă neajunsul ăsta dureros. Era căsătorită de mulți ani și soțul înțelegea de ce aproape nu venea acasă. Se-amesteca printre copiii altora. Mamă pasageră de multe ori câteva luni, însă de-adevaratelea nicicum.

Când a ieșit seara din tură, pe holul luminat rece cu neon dușmănos și a auzit un oftat îmbibat în deznădejde, s-a apropiat de omul necăjit și l-a întrebat cu ce poate să-l ajute. De atâtea noduri înghițite și plâns neplâns, abia a putut să îngaime că așteapta să vadă dacă-i trăiește copilul. Al doilea, că primul n-a avut parte de viață. Filip, săracul s-a dus la nici un an de când se născuse. Filip? Filip Măghiran? Atunci și-a amintit… Al doilea copil? Da, un petic de copil. Ada o cheamă. Dar maică-sa tot droguri a luat și cu al doilea. A murit azi-dimineata la naștere. Doamna, doctor, eu nu mai am cum să respir. Dacă și Ada moare? Sunt blestemat. N-am nici o îndoială. Eu nu știu cum să mă agăț de viață iar.

Nu credea că avea mai mult de patruzeci de ani, dar părea de șaizeci cel puțin. Nu-și putea imagina ce fel de viață putea să aibă omul ăsta, cocârjat prea devreme de pierderi și lupte cu balauri care mai totdeauna înving. Mai văzuse cazuri multe la secția de politoxicomanie pe etajul 8, la neuro. Și îi credea pe medicii aceia niște dublu-zei. O data că-i aduceau pe linia de plutire pe pacienți și o dată că n-o luau ei razna. Nu sânge rece îți trebuia, ci sloi, să te păstrezi necopleșit. Omului i se ridase fruntea adânc, probabil de la atâtea întrebari la care nici un Dumnezeu nu-i răspunsese ani la rând. Nici vocea nu i se mai auzea clar, de parcă strigase a ciudă de prea multe ori și de prea departe, iar acum mai ajungeau doar rămășițe pricăjite de ecou. Cu pumnul în barbă, ținea în mâini o poză pe care apucase s-o facă repede copilei, de frică să nu i se ducă brusc. Și se ruga să aibă ea acum tăria să muște lacom din viață, s-o ia încetul cu încetul sau să-i rămână îngerul măcar prin preajmă o vreme.

L-a lăsat să-și rumege amarul, că ce vorbă i-ar mai fi mângâiat omului sufletul, după ce și-a îngropat și nevasta și-un copil? A vegheat apoi ea, și zi și noapte, până s-a-ntremat copila și-i jucau ochii din nou a sănătate. L-a rugat sfințește pe om să revină cu Ada an de an până s-o face mare, să fie totul sănătos și fara alți balauri pitiți la pânda prin cotloane. Că parcă devenise un pic mai mult și fiica ei, un gram, o bucățică.

Ada Măghiran. Copil de leac. N-o să-i mai uite numele.

[Foto © Andra Samson]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..