Tag Archives: ursitoare

Cerul coborât pe pământ

Nu știu că avea să vină pe neașteptate viscol crud de plesneau crengile-n copaci numai dacă-și înălța privirea din stelele aruncate în zăpadă, ca să caute mai bine cărarea care ducea către casa Domnicăi.

– Nu-i așa că iarna cerul coboară pe pământ?, o întreba Mira pe Domnica mereu când se adânceau în pădure către coliba bătrânei. Arunca întrebarea cu ochi mari și rotunzi și se mira de orice răspuns primea. Nu-i de mirare că o chema așa, își zicea Domnica. Mira se minuna de toate ce-i ieșeau în cale cu ochi mai cristalini decât orice apă ce străbătea valea. De pe drum adunau lemne, că odată ce ajungeau acolo, nu știau dacă avea să le prindă ninsoare apăsată. Până se mai topea un pic zăpada, cât să umble după cele trebuincioase, trecea vreme bună. Asta se întâmpla mai înspre mărțișor, nicidecum așa în miezul iernii ca acum. Gâfâiau și adunau lemne. Domnica se ferea să-i răspundă.

– Domnică, zi-mi, nu-i așa? Că poate coboară pe cărarea Lunii și-am să-i văd chip frumos sticlind în zăpadă. Numai o clipă, Domnică. Pe unde să fiu atentă, zi-mi? Uite, aici cărarea-i îngustă, dar dacă ne abatem oleacă poate-i vedem.

Domnica își apăsa vârtos picioarele în zăpada bătucită, trăgând nădejde că frigul i-or îngheța fetei amintirile și n-o mai bate pe ea la cap. Îi era greu de la an la an să o facă să uite de mamă-sa și de tată-său care se duseră prea tineri. Îi rămăsese copila de-o șchioapă în grijă. I se agăța de șorțuri și mergea așa cu ea, așa de firavă era. Și se hotărî că n-avea s-o lase să crească printre străini. Îi ursise la naștere că avea să nu fie însoțită vreme multă de cele mai dragi două suflete din viața ei, așa că atunci când se duseră aceștia, își luă soarta și pe copilă în brațe s-o poarte prin viață. Și chiar dacă în părul cărunt i se agățaseră anii precum se prind scaieții vara de poalele lungi și o trăgeau în jos, de se cocoșase că-i era dor să vadă cerul, Domnica se ținea dârză doar-doar și-o vedea fata măritată și așezată și-atunci putea să-și lase sufletul în odihnă, când o vrea Dumnezeu.

Numai că acu se petrecea ceva, că miezul zilei părea mâncat cu fiecare pas cu care Mira pătrundea în codru. Noaptea mușca din ultimele fire de lumină care ar mai fi stat lacome peste cărarea care ducea în măruntaiele pădurii. Anii care se așternuseră pe umerii Domnicăi se numărau pe dos în strălucirea Mirei. Îi sălta părul ca soarele când se ițește după nori primăvara și se înălțase până la crengile cele mai de jos al copacilor de unde vedea luna mai aproape. Mira înainta greu, vântul îi pișca obrajii netezi, iar crengile o loveau nemilos. Îi reveni în suflet cum căuta chipul părinților în stelele din zăpadă când era mică și-și croi drum așa, din amintire către coliba Domnicăi. Bătrâna chemase pe toate tinerele din sat. În noaptea asta era Vergelul Fetelor și n-avea cum să nu ajungă la vreme. Numai că nu mai deosebea trecerea timpului, că noaptea venise prea curând, iar ea abia dibuia drumul. Numai cerul coborât pe pământ îi arătă Mirei făgaș bun de ajunse la colibă.

Văzu în cele din urmă opaițul la geam și cu ultimele puteri răzbi până la poartă. Viscolul i-o smulse și o trânti în urma ei. La fel zăvorî și ușa care odată cu ea astupă casa cu totul. Ferestrele fură acoperite cu băteală de lână groasă să nu iasă fir de lumină și să nu intre fărâmă de lună înăuntru. Își scutură marama îmbrobodită cu omăt viscolit și prinse a răsufla.

Înmărmuri când o privi pe Domnica. Părea cu jumătate de viață mai tânără, mai că nu o recunoscu. Avea părul despletit și prins pe jumătate în creștet ca într-o coroană și parcă tot trupul lumina odaia. Celelalte fete se strecurară ușor în încăperea de alături, lăsând blidele întoarse în sus să ascundă ursitul. Mira nu-și lua ochii de la Domnica, ce șoptea un descântec din care își amintea câteva cuvinte furate de pe când număra stelele în zăpadă și luna i se așeza în ochii mari mirați.

La ultimul murmur al Domnicăi făcu un pas către masă, închise ochii și întoarse ulciorul de lut cel mai apropiat. Sub el, cărbunele de lemn. Cu ochii închiși încă o auzi pe Domnica răsuflând ușurată, iar descântecul i se preschimbă într-un cântec de leagăn. Când deschise ochii era miezul zilei, Domnica mai posmogită ca oricând învârtea fir gros ca părul ei cărunt pe-un fus jucăuș, iar afară se auzi scârțâit de poartă.

Era Petru. Intră cu două ciuture pline cu apă și le puse jos. În ochiul apei se oglindiră chip de Lună, cel al Mirei și ochi-cărbune, ai lui Petru.

 

 

 

[foto (c) Vladislav Pantic]

 


Păpușa

ceasul

– M-am jucat de-a joaca altora prea mult, Dadă Moira, rosti cu privire stăruitoare Păpușa din Lemn de Cireș. Îi căuta ochii calmi, însă primea doar o boare slabă, făcută de mișcările abia văzute ale mâinilor ei. Dada Moira rămânea încăpățânat pe jumătate în umbră. Niciodată nu se arăta de tot. Numai ursitoarele știau de ce. Păpușa n-avea încotro și se mulțumea cu jumătate.

– Ai obosit pesemne?, întrebă Dada.

Nu era sigură că a rostit ceva, dar voia să răspundă la întrebare oricum, așa că a hotărât că auzise întrebarea.

– Nici n-am știut că am obosit. Trebuie că da. Sunt făcută din lemn, cum să știu dacă obosesc? Nu mă doare nimic, doar cine învârtește cheița în spatele meu, obosește de mine și mă oprește. Nici nu mă odihnesc. Cum să simt cu trup de lemn?

– Lemnul e-nsuflețit, păpușă frumoasă. Și frunzele, și norii, și apele, și pietrele. Deasupra capului Dadei văzu licărind lumini albe, care trăgeau înspre pădure. Dar nu deslușea nimic mai mult.

– Când zac neînvârtită văd întuneric. Și nu mai am vreme de pierdut. Trebuie să ajung la Palatul Dintre Lumi.

– Și ce te-oprește?

– Nu pot merge decât învârtită, altfel văd doar întuneric. Nu pot ghici drumul. Nu pot cere nimănui să mă târască până la Palatul Dintre Lumi. E cale tare lungă. Pot doar să mă las învîrtită, ca să văd drumul și să ajung acolo.

– Și vrei? Vrei tu s-ajungi la Palatul Dintre Lumi?

– Sigur că vreau, cine n-ar vrea?, vocea i se sugrumă slab.

– Nu, eu pe tine te-ntreb: vrei?, rosti Dada aproape tăios.

– Vreau. Nu-i loc în altă lume pentru mine. Aici trăiesc doar între două răsuciri de cheie, și nici atunci nu fac ce-aș vrea, ci dansul, cântecul ce mi se cere. Trăiesc sleit și lacom deopotrivă. Că nu știu cine când o mai avea chef să se joace iar cu mine. Nu-i trai. Și n-am știut atâta vreme. Palatul Dintre Lumi. Acolo se împreună Cerul cu Pământul. Ființe fără viață sau fără viața lor prind de se întrupează. Și văd în jurul lor cu ochi vioi, nu prorocit doar în chip țeapăn.

– Păpușă cu suflet ascuns, tu lasă-i pe alții că nu ei te-or învârti ca s-ajungi la Palatul Dintre Lumi.

– Păi, zi-mi Dadă, că nu știu.

– Ai jucat joaca lor destul.  Ia ceasul ăsta cu tine și te du. Mergi numai spre Miazăzi și ascultă bine ticăitul ceasului. Nu-l pierde nici o clipă din ureche. Când vei simți că-ți vor obosi picioarele, oprește-te, ia-ți cheia din spate și tu învârtește bine ceasul, până ce te vei întrema la loc. Acum, hai, pune-te din nou pe picioare și pornește la drum. Lasă întunericul în spate. Ceasul îți va da putere și-ți va lumina calea. Hai, du-te, acum. Vei ști când vei ajunge.

…………………………..

Către Miazănoapte, întunericul înghiți și cer și pământ. Nu privi deloc în urma ei. Doar simți suflu grăbit amușinând. Numai să nu pierd ticăitul. Miazăzi trebuie că e aproape, își șopti înghițit și iuți pasul și mai tare, cu joaca altora lăsată-n spate. Cu viață doar a ei deloc departe.

[Foto © Melissa Nucera]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..