Tag Archives: viata

Ida

bw

– Da, stau cu chirie în viață.

– Cum așa?, i se arcuiră sprâncenele.

– Așa bine, cum auzi, răspunse sec Ida.

Se întoarse cu totul către ea. Lăsă deoparte curățatul pipei și-și duse parcă greutatea gândurilor pe brațul cu care se sprijinea. Ida stătea de cealaltă parte a mesei. Capul îi era greu. Părul îi acoperea jumătate de obraz, pe care fire groase săpau șanț. Colțurile gurii, altfel posace, pulsau involuntar și-i trezeau scurt chipul cu câte-un spasm. Ida se obișnuise însă și nu le mai băga în seamă. Pentru Vicarie asta era un spectacol. Minute bune lăsa tăcerea să sape, numai ca să surprindă șuvițele de păr date imperceptibil la o parte de tremurul gurii. Își închipuia atunci Vicarie că Ida avea neînchipuit de multe de spus, dar și le amuțise pe toate. Acum pe dinăuntru obosite de atâta trudă, vorbele împungeau stăruitor din când în când chipul. Odată și-odată tot o veni ea și la biserică să-și verse oful. Se vede treaba că doar amintirile o mai țin vie, își zise Vicarie în gând. Întinse mâna după două nuci și le sparse una de cealaltă într-o mână, dintr-o singură mișcare. Le curăță tăcut.

– Nu vin. N-am ce zice în biserică. La ce bun vreo spovadă?, îi curseră vorbele din gură atât de slab, că Vicarie abia le auzi. Se lăsase lumina câș pe-o bucată de fereastră și-i părea că-i șterge anii. Pesemne că vreo zvâcnitură de buze îi descoperise tot obrazul acum. Se mai vedea încă cicatricea. Ida nu și-o acoperi. Ochii îi alunecau în vreun hău negru și viu în amintirile ei.

Vicarie dădu să se ridice. Ida îl opri brusc, fără să rostească un cuvânt. Întinse mâna către el și o apăsă cât să priceapă să stea jos. Vicarie se supuse. Tăcu în continuare.

– Aici, Vicarie, aici.

Acolo, în bucătăria cu tavanul jos, era locul ei sfânt. Vicarie atingea ușor tavanul. Ida nu. Ea trebuia să se aplece. Îi vorbea așa cocârjată ori de câte ori dădea pe la ea să vadă ce mai face. Niciodată nu se gândise Vicarie de ce i se părea mereu că un nor de smerenie o însoțește mereu pe Ida acasă. Altfel, era femeie mândră ce-și purta spatele drept oricât de cenușie știa că îi fusese viața. Vicarie pricepu că dacă vreo mărturisire i-o ușura vreodată sufeltul Idei, atunci numai în bucătăria care o frângea de spate are să se-ntâmple. Își puse mâinile bătrâne pe masă și așteptă pe Ida să vorbească. Se scurse tăcere adâncă, brăzdată rar de dangăt de clopot și-o toacă. Departe, după deal, în vale.

– Păcatul mi-i că oi murit când mi s-o dus copilul. Eu m-oi fi omorât atunci pe mine cu mâna mea. Și greu mi-e să mi-o iert. De-aia tot șed eu cu chirie-n viață. Că nu mi-o merit. Îi tot ce-ți spun, părinte. Și mă duc.

Vicarie clipi prelung și întinse tăcere sfântă peste tăcerea Idei. Știu atunci că alte vorbe n-aveau să mai zvâcnească vreodată din gura Idei. Și plecă.

 

[Foto © Jochen Hein]


Ochiul din cer

fantana 2

Am pășit în casa în care m-am născut. Murisem cu mulți ani în urmă. Am hotărât că venise vremea să-i calc din nou pragul.

Din coama dealului vedeam pâlcul de brazi care împiedicau privirile iscoditoare să măture curios locul. De sus vedeam stejarii bătrâni pe care-i sădisem cu tata cand eram abia de-un cot. Mi-a zis el atunci că cine-o sădi stejar falnic ca acela, mult avea sa-și țină viața vie. Și-așa a fost. Acum, de la brâu în jos, își purtau crengile pleșuve cât să nu se lase înfrânți și să le coboare resemnați de tot la pământ. Vârfurile și le împungeau trufaș spre cer și-și înmuiau frunzele-n licoarea albastră de printre nori. Când eram copil cerul avea gust ca prima apă luată dimineața din fântână. Când m-am apropiat, o văzui părăginită, rânjind într-o parte cu o buză spartă. Se mai vedea un ochi de cer în ea. Așa-mi zicea tata, că cerul se scurge noaptea-n fântână și de-asta-i apa limpede dimineața, că umple fântâna cu stele topite. Iar ele-ți revarsă scânteie pe dinăuntru de nu-ți șade piedică-n cale s-ajungi din nou la stele. Că din ele venim, copile, din ele venim, zicea.

M-am aplecat. Ochiul rămase neclintit, până am rostogolit eu din mișcare o piatră. Și-a unduit privirea înapoi către mine. Vorbește cerul cu tine, îmi șoptea tata.

M-am învârtit pe loc. Vâlceaua în care se afla casa era ca atunci când o deslușeam cu ochi de copil. Părea că ține casa nu pe pământ, ci în căușul palmelor. Valea asta părea mereu caldă, în ciuda iernilor care-i tăinuiau traiul sub plapumă albă. Stătea ca-ntr-un ceaun, înconjurată de coame blânde de dealuri care vesteau munți dârji. Călcam pe vreascuri mărunte împrăștiate de vânt nepăsător. Îmi răsuna scrâșnetul de leagăn din spatele viei. Vara avea gust de rășină și struguri copți. Mă foiam fără rost și fără să cutez să intru în casă. M-am mai salvat o dată căutând scândura leagănului, dar nu văzui decât sfoara groasă, putrezită, încolăcită lângă butucul viței. Deasupra capului meu boltea cunună de struguri negri. Acu’ îs buni, tată, îmi zice slab la ureche. Ia, adă-un coș să punem pe masă, că-i zi bogată. S-o prăznuim. Să râdă cerul, mai zicea.

M-am săltat pe primele două trepte sprinten. Pe ultima mi-am lungit pasul să-mi întârzii gustul de tămâie amestecat cu lemn crud. Așa mirosea tata. Așa mirosea și casa când eram copil. Mai frică mi-era că n-am să-l regăsesc. Mi s-a deschis singură ușa, lăsând sub ochii mei totul împuținat. Și eu la rândul meu mă mărunțisem vârându-mă în alt timp și-n altă viață. Mai mirosea vag a tămâie. Când zboară îngerii în preajma ta, tu să-ți asculți nasul și ochii, copile. Că lasă dâră de tămâie și aripi de lumină. Te-or veghea, așa știi că îți sunt aproape, alunecară vorbele tatei în șoaptă gravă. Să-nchizi repede ochii, ca să-i primești în suflet. Să nu uiți niciodată. Mi i-am închis și-am încuiat pe veci în suflet armate de îngeri poleiți.

M-am răsucit pe câlcâie și-am ieșit din nou în soarele bătrân. A mai apus o noapte. M-am pus pe prispă pe-așteptat răcoarea nopții ca sa mai beau o dată apă cu cer, în prag de zori vărsați în ochiul de fântână.

Ca să ajung mai bine la ulciorul alunecat pe-o parte, m-am coborât cu trup cu tot și viață din nou până la cer.

 


Nojițele

descult

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, stinse iute vorba Dumitra către fiu-su. Simion rămăsese de cu seară într-o întunecime tulbure.

– Nojițele, Simion, că trece vremea și nici lumânari nu mai am, că mi le-or luat babele la priveghiul lui Filimon. Dumniezău să-l hodine! Da’ acu’ hai de n-om pune pe drum că pân’ la vrăciță-i cale lungă, Simioane. Iar eu nici bucate nu mai am în cămara de la moară. Hai, hai, că-i vremea bătrână.

Smaranda i se-nmuiase pe picioare cu trei zile-n urmă. Nici copilă, nici femeie, așa-i părea de la o vreme. O lăsa pe prima-n spate grăbită să se facă mare. Urcase sus la schit cu lemne de iarnă și-acolo rămăsese, că seara o luă cu amețeli și febră. Dumitra o văzuse palidă de mai multă vreme, dar și-a zis că-i de la vreme, că demult nu se pusese pe-așa vifor cu toamna-n cap. Despuiase vântul toata marginea de pădure de vedeai din pragul schitului toate văgăunile și scobiturile unde se ghemuiau dihaniile codrului. Numai noaptea mișunau dintr-o scorbură-ntr-alta, și asta numai dacă nu pârâiau pietrele trosnite de ger în două. Sus, la schit încremenise lumea și așa avea să rămână până după Florii. Așa că trebuiau degrabă să coboare. Numai că acum aveau să care pe Smaranda, că singură pe picioare nu ducea. Când își mai revenea de-și mijea ochii preț de clipe puține, bălmăjea sunete nedeslușite. Tohii…Tooohiiii… zicea ea.

– Mamă, Smaranda abia dacă respiră. O s-o cărăm tot drumul. Pun drugii la roabă și-om trage-o cum om putea pe cărare-n jos, că-i drumul mai scurt, zise Simion trântindu-și clopul pe masă și-apuncând de-o cușmă cu blană să-i țină mai bine de cald. O îndesă bine pe cap și dădu ușa de perete, plin de furie pe-o soartă pe care n-o pricepea nicicum. Soră-sa, Smaranda, era cel mai curat om din lume. De ce stătea acum în prag de lumea ailaltă, se îndârjea să nu priceapă. Ce Dumnezeu veghea asupra lui și-a ei? Se înciuda că nu-i dă rost. Își înfipse pasul în pământ și se duse-n spatele schitului după drugii de fier. Scotea flăcări pe nas de năduf, nu abur de-ngheț. Gerul înțepenise orice piuit prin pădure. Lighioanele-și vedeau de iarnă.

Năucită de Simion, Dumitra încremenise-n prag. Acum, că-și luă seama la cum simțea Simion scurgerea Smarandei în altă lume, parc-o trăsnise ceva de nu se putu mișca vreme bună. Își reveni când o plesni gerul peste obraji, vânzolit înăuntru de ușa dată de perete, în spate de Simion. O-nchise și iuți pasul către Smaranda, nici ea nu-nțelegea de ce-i ceruse îndârjită lui Simion să lege bine nojițele. Doară nu avea să meargă pe jos. Ei or s-o care până la vrăciță-n vale. Cu ce-avusese ea pe sus plante sau prafuri, nimic nu fu de leac. Tare-i era teamă că fusese rău descântată, iar ea nu-i putea face nimic. Se mira și ea cum de stăruise atâta să lege nojițele. Smaranda nu mai purtase opincile de când părintele Antohie se urcase în munți și nu mai coborâse. N-avea atunci mai mult de patru ani. Mă cheamă sus, îi zisese, atunci părintele. Cine te cheamă, tată Tohi?, îl întrebase Smaranda. Ea nu-și pomenise tatăl, așa că părintele îi luase loc cel mai firesc. Mă cheamă, copilă, mă duc. Dar și eu te chem, tată Tohi. Ia, nu-mi pleca! Nu-i după mine, fetiță, mă cheamă, mă duc, îs bătrân. Știu ei ce știu. Las locul altora tineri. Tată Tohi, tu nu-mi pleca! Bătrânul șterse cu podul palmei scânteia de lacrimă de pe chipul Smarandei, luă din traistă o pereche de opinci făcute de el și-i spuse copilei: Ia-le și drum fă cu ele, călăuză să-ți fie pe unde-ăi apuca. Te-or duce prin lume și te-or purta. Te-or duce la mine, când o fi vremea și-așa, vezi, nu ne-om despreuna. Mă cheamă acum, ia, că mă duc. Nu mai zăbovesc că altfel îi bai.

Din ziua aceea părintele Antohie nu mai coborî niciodată. Vârful muntelui se îmbrăca mai în fiece seară într-un inel de nori. Cela-i patul în care ăi dormi, îi mai spusese parintele, înainte să se-aștearnă la drum. Smaranda nu vru în ruptul capului să-și pună opincile în picioare. Le purta înnodate în jurul gâtului, lăsate pe spate sub părul lung de culoarea ruginei, fie iarnă, fie vară. Și umbla desculță.

Când o văzu cu trei zile în urmă Dumitra că-și puse prima oară opincile-n picioare, dădu s-o-ntrebe ceva, dar paloarea de pe chipul feței o-mpiedică. Se luă cu treabă și nu-și luă de grijă.

– Tu, ce-i cu soră-ta, de-o-ncepu’ să umble cu opincile lui Antohie?, întrebă Dumitra pe Simion. Cu lingura-n ceaun, învârtind fiertura, Simion se făcu pământiu. Pomeții obrajilor îi coborâră până aproape de colțurile gurii, care la rândul lor atingeau bărbia. Din ochi îi curgea un fir subțire de cenușă. Nu mai auzea nimic. Se-mplinea. Ce zisese părintele se-mplinea.

Se smuci de lângă oală, mai s-o răstoarne și se năpusti afară. Începuse să ningă cu ace de gheață, care i se-nfigeau fierbinte în carne.

Dumitra rămase tehuie în prag.

– Măicuță, eu nu las ursita să ia pe Smarandă. Hai de mergem iute la vrăciță să-nchege ce-o zis părintele. Hai, ia că pun brânză și mămăligă-ntr-o năframă și hai iute, că-n noaptea-asta s-o pune pe viscolit. Nu-i vreme. Trei zile or trecut și fierbințeala nu i-o trecut cu măcriș. Îi mai mult de-atât. Părintele știe că nu-i copil mai curat ca Smarandă. O cheamă, măicuță, o cheamă, înghiți vorbele Simion odată cu nodurile de lacrimi pe care voia să le-ascundă de mamă-sa.

Dumitra închise ochii. Acum îi era limpede. Dădu din cap, semn că-nțelese către Simion. Nu era vreme de pierdut.

Apoi, își puse broboada pe cap și se-ncuie în paraclis. Când ieși, mai ținea mâinile încă împreunate în rugă. Cu ochii-n pământ, ca să nu-i întâlnească pe-ai lui Simion, se duse țintă la opinci. Trase aer adânc în piept și-i spuse lui fiu-su:

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, Simioane. Ele-or purta-o pe drumul ales.

 

[Foto © Gina Buliga]


Ochii maicii Smira

bătrână

La lumina lumânării, chipul maicii Smira îi păruse necrezut de tânăr. Cu o mână se sprijinea de masa ovală, despre care îi spusese că e din lemn curat, îmbinat doar, nebătut în cuie. Iar pe cealaltă și-o odihnea pe un toiag noduros. Când sclipise lumânarea pe care-o aprinse, pentru o clipă îi păru că maica prinde chip tânăr dintr-o dată. Că ridurile nu-i mai adânceau pielea zbârcită. Ca văile ce-adună ape, așa părea maica Smira că adunase vieți în șanțurile care-i crestau fruntea și obrajii. Iar focul ochilor se stinsese-ntr-o apă blândă pe măsură ce vremea i se adunase-n spate.

Iana se scutură preț de-o clipă, clipind des de parcă s-alunge năluci. Apoi când o privi pe maica Smira, se liniști. Era tot ea, așa cum o știa, cărând ani înghesuitți ca mărgelele.

– Iană, fată dragă, ești verde cum îi creanga de nuc primăvara. Ce cați prin părțile-astea? Nu-i neam de om să mai urce aici sus la mânăstire de-amar de vreme. Gheorghiaș al lui Lazăr din Valea Mierii ce mai urcă de ne-aduce lemne. Dar chip de om nou, ba și-ncă tânăr, nu mai urcă fata maichii.

La auzul vorbelor prăvălite blând, Iana se trase mai aproape de Smira. Auzise că are un dar scump. Că ghicea. Că vedea ce-i va să vină omului de cum îl simțea. Chiar de nu știa nimic despre el, maica Smira îi ghicea și trecut și viitor. Așa numai din… Numai ea știa din ce. Maica Smira vedea din nimic. Se născuse oarbă dintr-o fată tânără care trăsese într-o noapte de iarnă cu ani foarte mulți în urmă la mânăstire. Pribegise singură și grea, alungată de-acasă în rușine până ce se opri în poarta mânăstirii de-i venise sorocul. De cum născu pe Smira, muri dintr-o suflare. Iar maicile-o crescură pe Smira cu drag. Copila nu văzu lumină o clipă în viața ei. Dar crescu cu har. Cine trecea pragul mânăstirii era ghicit de Smira și-n trecut și-n viitor. Numai ce le simțea suflarea, că le și spunea de unde vin și unde se duc, făra să știe vorbă despre ei. Așa se duse buhul când crescu că știe citi în om.

Iana când auzise vru tot. Dar nu-i venea a crede mai nimic. Nu mai credea în nimeni Iana. Demult, de când îi fură terfelite și viață și vise. Pe când era numai de opt ani tată-su se duse secerat de boală. La nici trei ani după el, de of greu i se duse și mamă-sa zdrobită de durere pe care nu mai știa s-o ducă singură. Apoi fu luată-n grijă de bunici, care nici ei nu mai tăiră decât vreo doi ani, că se-așezară ani groși pe ei, pe lângă inimă neagră când își pierduseră fiica. Iana fu crescută de sat, de tot satul. Trăia pe la fiecare. Iar când crescu își căută de drum. Acum auzise de maica Smira, cu două sate mai la vale. Ce-avea de pierdut? Se duse să-și afle noroc.

– Iană, zici că te cheamă, așa-i?, șopti maica.

Iana dădu din cap, deși știa că maica Smira nu vede, dar vorbele i se încăpățânau mute. Așa că fu tot ce putu să dea.

– Așa-i, răspunse tot maica. Ce vrei tu, fată dragă? Ești tânără și prea bătrână deopotrivă, prea devreme. Ți-a fost viața potrivnică. Nu mai plânge pe Simion și Teodora. Îs bine, maică, acum. Îs bine. Li-e somnul liniștit. Lasă pe ei să odihnească-n pace. Lasă pe mamă-ta, n-o mai ocărî că s-o dus fără tine după tătâne-tu. O fost și gata. Le e bine.

Iana simți cum nu respiră. Simion și Teodora erau părinții ei, de-atunci demult.

– Iană, tu nu mai privi în urmă oricât o fi de greu. Tu ia de-aci și vezi de drumul tău doar drept d-aci-nainte. Ia de te du, tu, dragă fată, numai spre răsărit. Când ăi da de-un sat pe nume Șipot, tu să tragi la han. Să stei vreo două zile și-i vedea. Om bun ți-o ieși-n cale, să vezi tu numa’. Să nu zici nu, că el tot te-o lua de-acolo și te-o vrea nevastă. Du-te cu el tu, fată dragă, că-i om bun, drept și te-o cinsti. Copii frumoși, oacheși ca tine ai să ai, să știi tu, că îți zic. Dumitru apăi și Zinca i-or chema. Ca mine ai să mori tu Iană, ca mine, cofâlcită și zbârcită, dar fericită, Iană, ia să vezi.

Și să fi vrut Iana să-ngaime vorbă împletită de a maicii Smirna, nu-i ieși decât suflare slabă, abia șoptită. Îi mulțumi în barbă încet și-și șterse pașii-n urma ei. Suflă în lumânare cum îi ceruse maica și-și găsi de drum. I se-nmuiară ochii, dar greu îi fu să creadă că viața o să-i fie așa de rodnică, cum îi zisese. Porni la vale care numai spre răsărit croia potecă.

– Mamă nu te du! Nu încă. Zinca își înghițea anevoie lacrimile. Dumitru n-a ajuns încă, mai ai răbdare o clipă.

Iana, acum cu părul de zăpadă și zbîrcituri ca ale Smirei zăcea cu zâmbet stins pe chip. Întocmai cum zisese.

– Săru-mâna, mamă!, intră gâfâind Dumitru. Mi-s întors. Tot într-un suflet ce-am venit. Te du unde te cheamă, adormi încet acum.

Iana se duse împăcată în lumea maicii Smira plecată mult demult.

 

[Foto via Jessica Montealegre]


Viață prin labirintul viu

labirint

Își amintea doar foarte slab cum din zorii cei mai zgârciți și p­ână în amurgul leneș, conacul era scăldat într-o baie de soare care poleia fiecare încăpere. Pe atunci, Zina nu avea niciodată răbdare să urce soarele prea sus pe cer că se și azvârlea din așternut ca să nu piardă lumina cea mai bună care învia totul în jur. Nu mai știa însă demult când o cortină groasă îi încleiase până și amintirile unei vieți vii.

În după-amiaza aceea, i se păru că ceasul se grăbește și bate de ora patru mai repede decât de obicei. Când scăpă globul de cristal pe pardoseala rece, crezu că se fărâmă în mii de cioburi și praf. Când însă se rostogoli fără gând să se oprească și văzu cum își caută singur drumul afară din încăpere, ocolind marginile pragurilor, sărind iute pe scări până în holul cel mare, porni fără șovăială după el. În globul de cristal își închipuia mereu că-și oglindește viața. N-o încânta că, atunci când se apleca, își vedea chip chircit în el, iar nu ce tot visa ea să-i strălucească. Urechile i se alungeau, nasul se țuguia, iar ochii i se bulbucau făcând-o să pară o creatură nemaivăzută. Mereu îl îndepărta cu un gest brusc, se îmbufna și-l punea de-o parte, nădăjduind că o dată și-o dată îi va arăta tot ce visa.

Întunericul îmbrăcă conacul în veșminte grele în câteva clipe fără ca Zina să-i dea atenție. Și el se grăbea, precum orologiul care bătuse ora patru înainte de vreme. De sus, din iatacul ei și până jos în vestibul, pluti după glob alunecând din zi în plină noapte. Abia când globul se-mbrăcă în mantie de lumină, Zina grăbi pasul după el să nu-l piardă din ochi. Întunericul o împingea afară.

Săltând pe trepte, globul părea viu, iar Zina mai mult ca oricând se-nsufleți, căci zidurile conacului îi erau acum parcă haină strâmtă. Pesemne că-și dormise viața mult prea multă vreme.

Închisese ochii și se lăsă călăuzită de incandescența globului care sfida tot întunericul vieții ei amorțite. Zina sălta de bucurie, iar curiozitatea o făcea să pulseze fără astâmpăr. Globul păru că se oprește o clipă să vadă dacă e urmărit în continuare de Zina, apoi își văzu liniștit de salturile printre firele înalte de iarbă. La marginea primului tufiș care deshidea aleea se opri. De data asta, Zina nu mai avu nici o îndoială. Globul se oprise și o aștepta. Nici Zina nu știu de ce simți nevoia să se uite în jur ca nu cumva să o vadă cineva. Apoi porni grăbită să nu piardă din ochi globul. Cele două tufișuri tunse în formă de cheia sol care încadrau aleea părură că-și unesc capetele formând un arc prin care Zina pătrunse în labirintul viu. Înaintă șovăielnic pentru că nu-și amintea vreodată ca grădina-labirint să semene cu ce vedea acum. Înăuntru lumina cădea dintr-un cer pe care Zina nu-l vedea. Nu pricepea nimic. Doar era noapte cînd intrase. Se sperie puțin și dădu să se întoarcă pe unde venise, dar acum arbuștii se încovoiaseră și formau scuturi care o împiedicau să iasă. Se răsuci înapoi și căută instinctiv globul. Cu siguranță avea să o conducă spre ieșire, dar când își întoarse privirea nimic nu mai semăna cu cărarea pe care pornise inițial. Zina se-nfricoșă de-a binelea acum. În spate nu era chip să găsească drumul, iar în față șovăia. Închise ochii și respiră adânc, golindu-se de gânduri, frici, neliniști. Când îi deschise iar, văzu copaci pictând cerul în verde cu frunzele. Îi închise la loc. Apoi, din nou, când îi deschise văzu stele aruncate de vântul jucăuș pe cer ca artificiile. Reluă jocul de câteva ori lâsându-se surprinsă de fiecare dată de spectacolul care i se așternea. Treptat, începu ea să-și închipuie cum avea să fie următorul tablou. O bucurie voluptoasă o îneca. Nu-i mai păsa de ieșire. Nici nu încercă să și-o închipuie. Pricepu acum că globul îi fusese călăuză. Îi aruncă o privire pe furiș. Acesta păru că se asigură pentru ultima oară că Zina era acum pe drumul ei și, cu un salt, sări în cer și îi fu stea. Închise ochii.

Zina știa acum că tot ce-avea să împletească-n gând cu ochii-nchiși avea să-i fie viață de-acum și pentru totdeauna. Porni cu ochii larg deschiși și lacomi să-i curgă viață înainte. Uită tot întunericul din urmă.

 

[Foto via Caitlin van Horn]

 


Monica mea

monica

– Daaa, plesneau teii de parfum, că abia puteai să-ți ții capul limpede, era vară, așa e, șopti vorbele cu gust de lapte cald cu miere. Se întorse pe jumătate către mine, atât cât putea și continuă: Mai ții minte? Duzii erau cocoșați de se rugau de noi să îi descătușăm de sub povară. Era pe jos covor vinețiu de câte căzuseră și înmuiaseră cărarea care scurta drumul spre biserică…

Îmi scuturasem ușor capul cât să-mi pice o șuviță groasă de păr peste față și să-mi ascundă ochii înecați.

– Mai știi?, mă-ntrebă din nou Monica mea, cu dor dulceag de un capitol care fusese, știam bine, recitit din nou și din nou, pentru a ține vie o felie de viață, cum n-avea să mai fie niciodată.

Să-i fi răspuns acum, mi se părea un soi de sacrilegiu. Monicăi îi deveniseră multe amintiri icoane către care se-ntorcea adesea. La fel și mie. Era altarul ei tainic. Și al meu. Nu era de-mpărțit, cu nimeni și nimic.

Când eram copii, ne întreceam în cine are visele mai colorate și mai întortocheate. Și-acum Monica visează cum n-are ea curajul să înșire în poveste. În visele ei, Monica merge pe ape de cer și nori, stelele cresc în iarbă, copacii au ancore în loc de rădăcini, aleargă desculță prin spice de aur și noaptea acoperă lumea cu plapumă de vise pe care ceilalți oameni n-au îndrazneala să le cheme.

Monica mea n-a mai avut vreme să le trăiască aievea. Le coase în vise, în vise vii, și nu povești, și nicidecum dram născocite, ci vii, așa cum curg în somnul ei. Și mi le deapănă seară de seară aproape.

– Mai ții minte, tu? Zi, ții?, se răsucește din nou pe jumătate în scaunul cu rotile.

Mi se-nnoadă gândurile brute în cap, cuvintele amorfe n-au îndrăzneală să iasă slobode. De sus de pe culmea dealului, privim cețos în vale, înspre sat.

– Șșșș…auzi? De-aici se-aude toaca cel mai limpede. Apoi, surâde slab și-nchide ochii, ca s-o audă ea pe toată.

N-am să izbutesc niciodată să ghicesc cum face ea de află tămăduire celor din jurul ei, mai aprig decât sieși. Găsește mereu nespusele din umbrele ochilor oamenilor care-i încearcă suferința, când o văd. Monica mea-i unge de leac. Uită de tot, îi drege pe ei, pe ea se află ultima. Lasă, ei nu știu încă, zice mereu. Scânteia e-năuntru cuibărită, dar ei nu știu.

– Aici sus e curat, știi? În vale lucrurile se amestecă, pe când aici, aerul e verde și curat. Vin aici ca spre mâine, spre înainte. Las valea pe ieri sau alaltăieri. Draga mea, dragă, știi ce mă doare cel mai tare?

Clipesc că nu.

– N-am un acum. N-am decât visele, dar atunci dorm. N-am un acum. Știi?

 

[Frântură din povestea mea  cu M. adevărată. Fotografia aparține Monicăi. Bucuria de a o avea pe Monica mea, e-a mea.]


Tată pentru mine

tata

Tatăl meu mergea întotdeauna drept, cu spatele atât de vertical, că sălta cu fruntea norii. “Așa fac eu să mătur norii ca să fie soare”, îmi spunea când mă țuguiam pe vârfuri ca s-ajung și eu cât mai aproape de soarele pe care mi-l scurgea miere în brațe.

Avea patru frați de care el avusese grijă, când bunica a căzut bolnavă după ce bunicul fusese închis politic. Șapte ani nu l-a vazut și în tot timpul ăsta își creștea frații cum se pricepea, pentru că bunica rămăsese beteagă, țintuită de un balansoar. Cum pe vremea aia nu erau scaune cu rotile și ca să-i facă zilele vii, bunicul îi cioplise din lemn mai întâi un scaun cu speteaza rotunjită, și cotiere prelungi și adâncite la coate, ca să șadă cât mai bine. Apoi, s-a gândit că dacă de mers n-o să mai meargă niciodată, atunci mai bine face el să pară că alunecă din nou în mers cu fiecare legănare. S-o ducă sus, așa în visare.

După ce i-a facut mari pe frații lui, tata și-a zis că e vreme și pentru el. A căutat să-și trăiască visul, să se facă medic. Dar drumul i-a fost fracturat. ”Taică-tu a fost dizident, noi n-avem de-a face cu tine.” Vocile înfierau. Ușile-i erau trântite. Viața de până la mine i-a fost în același ritm înterupt de piedici ale unui regim bolnav, cu metastaze. Dar tatăl meu își ținea busola mereu cu nordul înainte, oricât de tare ar fi tras de el vreun pol magnetic mai viclean.

A muncit apoi o viață-ntreagă și nu s-ar fi oprit alte trei. Tata nu-și găsea loc, când nu muncea. Răgazul ar fi fost un moft. A-ntors spatele bocancului brutal și s-a-necat în muncă mută.

Până într-o zi când telefonul a sunat strident. Internat la urgențe în urma unui accident vascular grav, zăcea într-o comă perfidă. Și-a revenit cât să îmi spună: eu n-o sa mor acum de tot. Mor doar ca tată pentru tine. Ce o să vezi mă va slăbi și nu va rămâne decât un om debil, care și-a trăit demult puterea și revolta. Acolo îți rămân tată în veci. De acum, aici, sunt doar un pacient. Să nu mai vii, să nu mă vezi așa.

 

[Foto via Kirstene Tew]


Oglinda

light in the mirror

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița, pielea ți se va zbârci, ochii goi s-or ofili, viața ți s-o scurge iute, apă de oglindă dac-apuci să întrevezi pe lumină de zi crudă! În miez de-ntuneric dac-ascuns vei ține-o, neatinsă-n veci de strop de lumină, de fir slab de soare sau pic alb de lună, tânăr te va ține, moartea va uita de tine, mii de vieți or curge-n tine, neatins de vreme. Cel ce-n taină o s-o ție, cărunt n-are-n veci să fie. Chip străin de va privi, foc pe loc îl va sluți. Ia de-ascunde-n beznă neagră, oglindă cu viață făr’ de bătrânețe, făr’ de moarte așteptată.”

Șoaptele îi susurau umed în urechi, vibrând în tot trupul. Se trezise opac. Părea că nu stătea lungit în pat, ci într-o baltă de mâl, care îi năclăia gândurile. Știa că fusese un vis, dar vorbele șoptite de Rada, vrăcița care trăise un pic peste o sută doisprezece ani, de se minuna împreună cu copiii din sat cât de sprinten se mișcă la așa vârstă înaintată, îi răsunau încă pierdut acum în urechi. De ce-o fi visat-o tocmai acum? Nu mai dăduse prin sat de foarte mulți ani, nu mai știa nimic de Baba Rada de când se rupsese de lumea lui de copil, din care păstrase amintirile captive într-o pânză de păianjen, oglinda babei și un opaiț, de care auzise tot de la Rada că numai cu el putea să-și privească chip în oglindă, că lumină de lumânare avea să fie îndestulătoare, dar nimic altceva să nu se răsfrângă în ea. Rada lăsase oglinda cu limbă de moarte singurei fiice pe care-a avut-o și de care el prinsese drag, dar care avea să-i fie amar, pentru că ea nu l-a vrut. Îi furase oglinda atunci ca să țină doar pentru el comoară chipul ei rasfrânt în ea ultima oară. Rar se uita vreodată în lucirea vreunei ape, în vreun ciob de sticlă spartă. Se știa plesnind de tinerețe, așa că la ce bun să se privească?

Se ridică anevoie în capul oaselor și se îndreptă către pivnița în care încuiase cu o viață în urmă oglinda, aproape îngropând-o. Cu opaițul în mână, își făcea drum, dibuind greu scările din lemn putred. Acum păreau mai multe ca niciodată și, pe măsură ce cobora, obosea într-atât încât parcă ar fi urcat un munte.

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița…”, îi pulsa cum din nou puternic în urechi.

Deschise ușa cu o cheie ruginită, măcinată de câtă vreme trecuse prin ea. Pe masa din mijlocul încăperii, oglinda îi arăta slut chipul chircit. Ochii supți în orbite abia reușeau să vadă cum seca pe dinăuntru, obrajii i se descărnau, măruntaiele i se subțiau, spatele se încovoia. Se micșora văzând cu ochii, până ce deveni un miez. De sus îl picura apă de ploaie, care preț de-o viață își croise drum din cer până-n pământ în pivnița lui, lăsând loc luminii lunii să îl stingă.

 


Viață trezită în uitare

lost memory

Era singurul lucru care îi mai rămăsese. Să-și ducă nepoata, pe Lioara, dimineața la școală și să o ia dupa prânz înapoi acasă. Între cele două momente, timpul care se scurgea rămânea suspendat. Nici nu voia să și-l umple cu ceva. Orice fărâmă de vreme petrecută cu altceva i-ar fi furat gândurile într-acolo, iar ea nu voia să-și împartă feliile din zi cu nimic altceva. Îi plăcea doar când se făcea dimineață, ca să poată să-și răsfețe nepoata cât putea de mult. Știa că exagera, dar compensa lipsa de mângâiere din anii tinereții, când pe fiică-sa n-o alintase mai deloc. Ba dimpotrivă, o repezea ori de câte ori o vedea, pentru că în mintea ei de atunci, un bărbat dat bir cu fugiții, patru copii mici și munca în două schimburi nu-i mai lăsau răgazul sau răbdarea de a-și dezmierda copiii. Așa că își spunea că las’ c-or să înțeleagă ei, când se fac mari. Tot ce făcea acum era ca o despăgubire pentru ceva ce nu făcuse când ei îi erau mici și revărsa tot ce ar fi vrut atunci să poată și să vrea, dar prin firida îngustă de răgaz de viață nu a putut demult să fie ori să dea.

Acum nu mai era sigură că înțeleseseră. Iar dacă au făcut-o atunci când erau mici și un pic mai mari apoi, aceptarea asta venise împreună cu sechele. Se vedea în răceala lor. Copiii crescuți fără căldură nu au de unde s-o învețe. Așa că dau ce-au învățat iar înapoi. Fiică-sa cea mare părea că-și prefăcuse puțina căldură pentru ea într-un fel de respect glacial. Până la urmă era mama ei, deci trebuia s-o accepte. La fel se purta cu Lioara, cu ace subțiri de gheață rătăcite prin îmbrățisări.

Erau zile în care oamenii din jurul ei o priveau mai prelung, iar ea nu pricepea de ce. Frazele păreau că se diluează, iar literele deveneau vâscoase. Când rostea ceva, în capul ei cuvintele porneau cu sens, dar părea că nu mai ajung la fel la urechile celorlalți. N-a băgat în seamă multă vreme, însă de curând i se părea că vede zâmbete șterse amestecate știrb cu ceva tristețe pe chipul lor. Pesemne că spunea ceva greșit, dar nu putea să deslușească ce. Cu două zile în urmă uitase drumul către casă și se speriase îngrozitor. Dacă se repeta, i-ar fi luat până și cea de pe urmă bucurie, să mai verse încă iubire peste Lioara ei.

Se mira doar că fiică-sa o lăsa totuși în preajma nepoatei. Poate că vedea pâna la urmă că își răscumpăra furia din tinerețe și neiubirea de atunci. N-a știut cum să și-o vindece pe-a ei, așa că și-a vărsat-o pe copii. Se bucura în taină că mai trecea o zi și și-o trăia cu Lioara. S-a îmbrăcat cu greu, deja un șold o durea când era vremea mai aspră, și a pornit șchiop către școală. Nepoata îi era în clasa doua, premiantă, iar ea cu greu își încăpea în piele de mândrie.

I-a facut cu mâna de pe trotuarul celălalt de cum a văzut-o în poarta școlii. I s-a intunecat apoi lumea pe loc.

– Bunico, am luat zece azi!, Lioara sări de gâtul ei și îi cuprinse obrajii înveliți în riduri străine de milă. Te bucuri, așa-i că te bucuri? Buni? Buuuniii? Lioara lungi cuvintele ca să aprindă scântei de bucurie în ochii ei. Bunico, pe unde ți-ai lăsat tu ochii azi? Pe drum? Lioara râse apoi subțire și cristalin.

– Unde-i Lioara mea? Tudora, ai văzut cumva pe Lioara?, sfârși întrebarea cu o panică distrată. Parcă râdea.

– Bunico, aici sunt. Tudora nu-i aici. Ce tot îndrugi? Sunt Lioara. Am luat zece. Nu-ți pasă? Nu zici nimic?

Ochii i-au plecat atunci de pe tărâm uitat și s-au trezit pentru încă puțină vreme aici, lângă Lioara. Citea acum pe chipul fetei același zâmbet șters amestecat cu întristare. A înțeles că-i printre ultimele dăți când mai pricepe urme de ce-i în jurul ei. Avea curând să își adoarmă amintirile în pat întunecat, din care nu avea vreodată să se mai scoale. Era mai rău, limpede, din ce în ce mai rău. Nici să despăgubească ce nu a apucat să ia, nici să iubească nu mai avea să aibă deloc curând, foarte curând. Se agăță atunci de chipul Lioarei. El să-i rămână viu pentru tot restul ei de viață.

 

[Foto © David Galstvan]


Fluturele

butterfly in cage

Râd crengi înverzite care alungă grăbite petale

Să umple coroane cu viață, cu verde, cu vară.

Râd raze care-mping cerul în noapte agale,

Șterg leneș cerneala tăciune cu stele, și-mbie ziua cu mult în afară.

 

Plâng nori, aflați încă în aburi, a ploaie neîncepută

Să spele pâmant care doarme fertil încă vreme

Plâng muguri de verde care desfid natura slută,

Îmbracă cu viață ce iarna a despuiat de tot în dileme.

 

În bălți vezi chip schimonosit de frici mici și perfide

Ce cad, dizolvă urme de picuri nobili de lumină.

În nori ghicești trupuri de umbre-n firide,

În tuș par desenată, când curg în rouă fină,

În schiță de cărbune, când îmi ițesc tulpină.

 

Vârfuri de iarbă crudă cer dreptul să erupă,

Să schimbe anotimpul pe care n-ai vrut să mi-l trăiești.

Te-ai lăcomit să-nchizi în colivie, să urmărești sub lupă

Fluture slobod de frici, prea viu ca să nu-l zăvorăști.

Și surd și mut, rămâi dar, la ce nu te-ai născut să ai sau să primești.

 

[Foto via Cara Carmina]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.