Tag Archives: viata

Fluturele

butterfly in cage

Râd crengi înverzite care alungă grăbite petale

Să umple coroane cu viață, cu verde, cu vară.

Râd raze care-mping cerul în noapte agale,

Șterg leneș cerneala tăciune cu stele, și-mbie ziua cu mult în afară.

 

Plâng nori, aflați încă în aburi, a ploaie neîncepută

Să spele pâmant care doarme fertil încă vreme

Plâng muguri de verde care desfid natura slută,

Îmbracă cu viață ce iarna a despuiat de tot în dileme.

 

În bălți vezi chip schimonosit de frici mici și perfide

Ce cad, dizolvă urme de picuri nobili de lumină.

În nori ghicești trupuri de umbre-n firide,

În tuș par desenată, când curg în rouă fină,

În schiță de cărbune, când îmi ițesc tulpină.

 

Vârfuri de iarbă crudă cer dreptul să erupă,

Să schimbe anotimpul pe care n-ai vrut să mi-l trăiești.

Te-ai lăcomit să-nchizi în colivie, să urmărești sub lupă

Fluture slobod de frici, prea viu ca să nu-l zăvorăști.

Și surd și mut, rămâi dar, la ce nu te-ai născut să ai sau să primești.

 

[Foto via Cara Carmina]


Mamă mult prea demult

mother and son[Crâmpei de om frumos #5]

Lucirile din ochi îi sunt accidentale. Apar atunci când uită să-și cenzureze trăirile. Când scaldă ochii, chiar în efemeritatea clipei, scânteile trădează un vulcan de praf de vise. Din cele pe care și le-a trimis singură în ilegalitate demult, atât de demult, că sunt amorfe și nu le mai recunoaște nici în oamenii din jur.

Vorbele care trec de bariera cenzurii îi sunt atente și vin împachetate în explicații de legitimitate. De obicei, pe ton jos, aduc cu ele la sfârșit semne  de întrebare aproape pentru tot ce rostește. Cenzura a erodat în timp urmele, și așa sterpe, de siguranță. Când e ceva ce se cere auzit, cuvintele se îmbracă în armuri de șuierături, la rândul lor nesigure, urmate de un ton slab ascuțit, a întrebare.

Chipul e brăzdat de șanțuri placide la trecerea vremii. Timpul e seva lor. Ridurile nu se nasc în absența lui. Îi șed pe fruntea obosită, orizontal, plus unul care se duce ușor oblic către sprânceana stângă. Celelalte ornează colțurile ochilor ca tatuajele cu henna, numai că permanent.

Gura, în forma de umbrelă, duce în jos, pe lângă alte șanțuri prin care au curs lacrimi și care au săpat la rândul lor metodic. Dacă buzele au știut demult să urce-n sus în formă de lună nouă care ține apa, acum tac amnezic.

Anii mulți, sedimentați în vertebrele tasate de povara cu care s-a întâlnit, fără drept de târguială, i-au adâncit capul între umeri și gârbovit spinarea. Gâtul, înalt odată, s-a chircit instinctiv, ca pentru a fi mai jos de cerul judecător. Restul trupului nu-i servește decât pentru a se ține pe sine și a nu-i chinui pe alții să-l îngrijească. E singurul lucru pentru care a rămas recunoscătoare, că-și poartă de grijă singură și nu-i încarcă pe alții. Altfel, nici azi n-a priceput de ce îi e lăsată memoria mai vie ca niciodată. Copiii amândoi i s-au dus din brațe crud, brusc și nepermis de devreme. Restul de viață sterp și l-a trăit la granița dintre a-și pierde mințile și inima cu totul, și totuși sub blestemul amintirii vii.

– La mulți ani, Doamnă Silvestru!, spuse băiatul care venea la mama lui alături în rezervă. Nu i-a răspuns. De primit, nu mai știa să primească de când pierduse totul. De alți mulți ani, îi era groază. A-nchis pleoapele, sperând ca el, băiatul, s-o ia ca pe un mulțumesc, iar ea să nu le mai deschidă.

[Foto via Justine Wakeland]


Suspensie

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAm aripile deschise lacom. Cu ele pătrund și învelesc lumea așa cum simt. Liber. Curiozitatea mi le crește fără loc de negociere. De jos văd îngeri când nu zbor. De sus văd oameni care n-ajung îngeri încă. Nu e nici noapte, nici zi. E și una și alta, suspendate într-o pauză de timp. Nu zbor în timp, dar tot în jurul meu se mișcă, cu tot cu mine. Mă recunosc. Mă văd în jos. Deci, nu sunt înger încă.  Nu sunt cum cred că sunt. Sunt mai mult și mai plin. N-am formă, n-am culoare. Nu-s om, sunt doar scânteie. Așa se vede, de-aici de sus. Toți oamenii apar așa. Nu siluete mai mari, mai mici, ci licăriri spontane. Acolo e culoarea. În rest, nu aburi, nu mirosuri, nu contururi, nu chipuri, nu sunet, nu ecouri. Nu-nfățișări știute. Mișcarea e obligată să fie în plutire. Nu-i aer ca să lase loc de zbor, ci de suspensie în stări multiple. Mă divizez în cioburi, în particule de praf. Mă străduiesc să mă dizolv în fluidul dimprejur și nu. Nu mă dizolv.

Cad.

–       Adrenalină, acum! E-n stop cardio-respirator, domnule doctor. Trec la masaj cardiac. Intră în șoc hipotermic. Nu… încă o dată…nu…îmi pare rău. Îmi pare rău.

Urc.

[Foto © Jane Rosen]


Păpușa

ceasul

– M-am jucat de-a joaca altora prea mult, Dadă Moira, rosti cu privire stăruitoare Păpușa din Lemn de Cireș. Îi căuta ochii calmi, însă primea doar o boare slabă, făcută de mișcările abia văzute ale mâinilor ei. Dada Moira rămânea încăpățânat pe jumătate în umbră. Niciodată nu se arăta de tot. Numai ursitoarele știau de ce. Păpușa n-avea încotro și se mulțumea cu jumătate.

– Ai obosit pesemne?, întrebă Dada.

Nu era sigură că a rostit ceva, dar voia să răspundă la întrebare oricum, așa că a hotărât că auzise întrebarea.

– Nici n-am știut că am obosit. Trebuie că da. Sunt făcută din lemn, cum să știu dacă obosesc? Nu mă doare nimic, doar cine învârtește cheița în spatele meu, obosește de mine și mă oprește. Nici nu mă odihnesc. Cum să simt cu trup de lemn?

– Lemnul e-nsuflețit, păpușă frumoasă. Și frunzele, și norii, și apele, și pietrele. Deasupra capului Dadei văzu licărind lumini albe, care trăgeau înspre pădure. Dar nu deslușea nimic mai mult.

– Când zac neînvârtită văd întuneric. Și nu mai am vreme de pierdut. Trebuie să ajung la Palatul Dintre Lumi.

– Și ce te-oprește?

– Nu pot merge decât învârtită, altfel văd doar întuneric. Nu pot ghici drumul. Nu pot cere nimănui să mă târască până la Palatul Dintre Lumi. E cale tare lungă. Pot doar să mă las învîrtită, ca să văd drumul și să ajung acolo.

– Și vrei? Vrei tu s-ajungi la Palatul Dintre Lumi?

– Sigur că vreau, cine n-ar vrea?, vocea i se sugrumă slab.

– Nu, eu pe tine te-ntreb: vrei?, rosti Dada aproape tăios.

– Vreau. Nu-i loc în altă lume pentru mine. Aici trăiesc doar între două răsuciri de cheie, și nici atunci nu fac ce-aș vrea, ci dansul, cântecul ce mi se cere. Trăiesc sleit și lacom deopotrivă. Că nu știu cine când o mai avea chef să se joace iar cu mine. Nu-i trai. Și n-am știut atâta vreme. Palatul Dintre Lumi. Acolo se împreună Cerul cu Pământul. Ființe fără viață sau fără viața lor prind de se întrupează. Și văd în jurul lor cu ochi vioi, nu prorocit doar în chip țeapăn.

– Păpușă cu suflet ascuns, tu lasă-i pe alții că nu ei te-or învârti ca s-ajungi la Palatul Dintre Lumi.

– Păi, zi-mi Dadă, că nu știu.

– Ai jucat joaca lor destul.  Ia ceasul ăsta cu tine și te du. Mergi numai spre Miazăzi și ascultă bine ticăitul ceasului. Nu-l pierde nici o clipă din ureche. Când vei simți că-ți vor obosi picioarele, oprește-te, ia-ți cheia din spate și tu învârtește bine ceasul, până ce te vei întrema la loc. Acum, hai, pune-te din nou pe picioare și pornește la drum. Lasă întunericul în spate. Ceasul îți va da putere și-ți va lumina calea. Hai, du-te, acum. Vei ști când vei ajunge.

…………………………..

Către Miazănoapte, întunericul înghiți și cer și pământ. Nu privi deloc în urma ei. Doar simți suflu grăbit amușinând. Numai să nu pierd ticăitul. Miazăzi trebuie că e aproape, își șopti înghițit și iuți pasul și mai tare, cu joaca altora lăsată-n spate. Cu viață doar a ei deloc departe.

[Foto © Melissa Nucera]


De ce?

IMG_0461– Mami, cum se face că eu sunt singurul care te iubește cel mai mult pe lumea asta?

Cu mâna îndoită sub cap, întinsă lângă puiul de om, Mama își înghiți respirația într-un nod cu gustul cel mai dulce, pe care l-ar fi lăsat s-o sufoce. Își căuta o silabă pe care să o așeze în continuarea altei silabe și cu ele legate să formeze un cuvânt închegat cu care să-și spună dragul de ființa ghemuită în căușul trupului ei.

– Mami, mi-e dor de când eram eu foarte mic, încât încăpeam înăuntrul tău, pentru că dinăuntru te iubeam mereu, nu ca acum, când tu pleci de lângă mine din când în când. Ia-mă din nou înăuntru. Poți, Mami? Hai!

Și-a întins o mână peste părul auriu și i-a mângâiat sufletul. I l-ar fi ținut așa îmbrăcat în palmele ei, ca pelerină împotriva ploilor care macină acoperișuri de lumi vrăjite și scorojesc în timp, dacă le lași simplu nevegheate. Pleoapele copilului dezveleau ochi goi de prihană.

– Mami, vreau să-mi fac o haină în care tu ești căptușeala, ca să mă ții tot timpul în brațe. Și tu vrei asta, nu-i așa?

Și-a oprit ochii să se verse în dor. Cu respiratia șoptită, a desenat în aer un contur văzut numai de ea și de el, care să-i țină de drag căutat acum sau când o crește om. Și și-a lăsat iubirea să-i fie far pe viața puiului de om, cât i-o fi lui de lungă.

– Mami, să știi că nu sunt trist. Când mi-o fi dor de tine, deschid poveștile în care m-ai strecurat cu zmei și prinți și feți-frumoși voinici. Ți le voi spune eu atunci, cu ochii-n sus, spre norii care-mbracă luna. Tu doar s-asculți cu suflet-pâlnie te rog, și drag. Atât.

[Preambul la un gând brut de a scrie un basm. Cândva.]


Urlet mut

scari

 

A intrat într-o muțenie de-i țiuiau până și lui urechile de cum a aflat. A simțit că mai bine își îndeasă bine pe gât furia și și-o înnoadă strâns decât s-o împroaște în jurul lui. În fond, s-ar fi luptat cu el, așa că ce rost avea să se înarmeze absurd? Și-a întors fața de la ai lui (deși, nu mai erau ai lui, erau părinți de împrumut) și n-a mai vrut să audă. Și-a-ndesat valiza cu ce-a prins la mână, a luat primul tren și s-a dus. Nu și-a întors capul îndărăt, nu le-a spus unde pleacă, nu și-a vărsat furia în siaj. Doar a plecat.

Nouă ani a umblat pe unde l-a dus drumul. S-a lăsat trăit de viață din revoltă atrofiata. Se căznea să-și găseasca glasul cu care să-și urle ciuda, dar aluneca recidivant în resemnare. A trăit într-un bordel vreo doi ani, și-a amorțit mintea în băutură, și-a făcut adapost dintr-o rulotă părăsită camuflată de iederă,  în care își găsiseră culcuș două bufnițe, mute ca și el. Se aciua pe lânga alte grupuri schilodite sufletește cumva. Ca și el.

Apoi s-a facut călugăr. Îi venea să-și găsească o chilie într-un codru de să nu mai știe neam de om de el. Dar simțea că are nevoie totuși de reazem, așa că și-a amânat sihăstria, pentru când s-o face mai plin de putere. Îi lăsase pe ceilalți călugări să-i fie prin preajmă să-i țină capul drept și inima nezbârcită când i-o fi ciuda mai mare pe Dumnezeul care-l lăsase pustiit de mamă. Zece vieti dac-ar fi avut și nu simțea că ar fi priceput de ce. De ce pe el? Al treilea copil? De ce l-a părăsit pe el iar nu și pe ceilalti doi? Era el mai olog, mai chior, mai ciung? Să fi murit, ar fi-nțeles. Orfan ar fi trăit clar fericit. Dar să se scape așa de el ca de-un nimic mai de prisos?

S-a cufundat de-atunci în urlet mut. Îl căuta pe Dumnezeu.

[Foto © Andra Samson]


Copil de leac

Copy of DSC01976

Era obsedată de cardiologie. Nu s-ar fi văzut decât chirurg. Orice altceva i se părea meschin și oricum sub pregătirea ei, ca să nu mai vorbim de pasiune. Asta până a avut primul ei caz, o fetiță de nici trei ani. I-a murit în palme, deși se zbătuse pentru ea vreo opt ore istovitoare, în care se străduise din răsputeri să oprească hemoragia, de-ar fi suturat disperată vasele firave ale copilei și cu zece mâini dacă ar fi avut. Dar n-a avut și i-a murit pe masă.

Și-a întors fața atunci multă vreme de la chirurgie. Îi tremura gândul că ar intra în vreo sală de operație. De mâini ce sa mai vorbim? A facut o vreme mai mult muncă administrativă, ca să-și umple timpul sterp și să-și ocupe mintea năpădită de neputință.

Trecuse aproape un an de-atunci, când s-a trezit într-o noapte de gardă, când să plece acasă, cu o tânără gravidă, mai mult moartă decat vie, prăvălită pe scările spitalului la intrarea de urgențe. Pupilele dilatate nu arătau bine. Testele de mai târziu arătau un nivel aproape mortal de cocaină și alcool în sânge. Era în șoc ea însăși, dar a trebuit să se scuture și să intre direct în operație pentru a salva măcar copilul. A avut noroc, dacă mai poate cineva să numească noroc să te naști condamnat la supraviețuire. Copilul era mult sub greutatea normală, abia dacă avea un kilogram și un pic. Nici ea nu știa cu ce lupta ființa aia aproape invizibila. Probabil vreun înger ambițios pusese cinic vreun pariu.

L-a purtat așa pe Filip câteva luni bune până a luat în greutate și l-a luat acasă tatăl lui să se îngrijească de el. Filip Măghiran… interesant nume, nu-l mai întâlnise. Mama își pierduse drepturile asupra copilului și ajunsese într-o clinică de dezintoxicare imediat după ce se pusese un pic pe picioare. Tatăl copilului își înghițea lacrimile încă de dinainte să-i înnoade gâtul și-și ducea suferința cu resemnare seacă. L-a luat într-o zi, când puiul de om părea ceva mai înzdrăvenit și l-a dus cu el acasă. Nu l-a mai văzut de atunci pe Filip, nici n-a mai auzit de el.

Atunci a hotărât că-i vine mai bine turnat pe suflet să vegheze la capul copiilor proaspeți și slabi, când vin pe lume. Cum a văzut ea părinți cu viața deraiată rău, probabil că mai sunt și alții, așa că acolo i-o fi chemarea. Se gândea de multe ori, cum ar fi arătat bifurcațiile vieții ei întrupate în alte alegeri. Nu avusese parte de copii. N-a fost să fie. Și numai ea știa ce înseamnă neajunsul ăsta dureros. Era căsătorită de mulți ani și soțul înțelegea de ce aproape nu venea acasă. Se-amesteca printre copiii altora. Mamă pasageră de multe ori câteva luni, însă de-adevaratelea nicicum.

Când a ieșit seara din tură, pe holul luminat rece cu neon dușmănos și a auzit un oftat îmbibat în deznădejde, s-a apropiat de omul necăjit și l-a întrebat cu ce poate să-l ajute. De atâtea noduri înghițite și plâns neplâns, abia a putut să îngaime că așteapta să vadă dacă-i trăiește copilul. Al doilea, că primul n-a avut parte de viață. Filip, săracul s-a dus la nici un an de când se născuse. Filip? Filip Măghiran? Atunci și-a amintit… Al doilea copil? Da, un petic de copil. Ada o cheamă. Dar maică-sa tot droguri a luat și cu al doilea. A murit azi-dimineata la naștere. Doamna, doctor, eu nu mai am cum să respir. Dacă și Ada moare? Sunt blestemat. N-am nici o îndoială. Eu nu știu cum să mă agăț de viață iar.

Nu credea că avea mai mult de patruzeci de ani, dar părea de șaizeci cel puțin. Nu-și putea imagina ce fel de viață putea să aibă omul ăsta, cocârjat prea devreme de pierderi și lupte cu balauri care mai totdeauna înving. Mai văzuse cazuri multe la secția de politoxicomanie pe etajul 8, la neuro. Și îi credea pe medicii aceia niște dublu-zei. O data că-i aduceau pe linia de plutire pe pacienți și o dată că n-o luau ei razna. Nu sânge rece îți trebuia, ci sloi, să te păstrezi necopleșit. Omului i se ridase fruntea adânc, probabil de la atâtea întrebari la care nici un Dumnezeu nu-i răspunsese ani la rând. Nici vocea nu i se mai auzea clar, de parcă strigase a ciudă de prea multe ori și de prea departe, iar acum mai ajungeau doar rămășițe pricăjite de ecou. Cu pumnul în barbă, ținea în mâini o poză pe care apucase s-o facă repede copilei, de frică să nu i se ducă brusc. Și se ruga să aibă ea acum tăria să muște lacom din viață, s-o ia încetul cu încetul sau să-i rămână îngerul măcar prin preajmă o vreme.

L-a lăsat să-și rumege amarul, că ce vorbă i-ar mai fi mângâiat omului sufletul, după ce și-a îngropat și nevasta și-un copil? A vegheat apoi ea, și zi și noapte, până s-a-ntremat copila și-i jucau ochii din nou a sănătate. L-a rugat sfințește pe om să revină cu Ada an de an până s-o face mare, să fie totul sănătos și fara alți balauri pitiți la pânda prin cotloane. Că parcă devenise un pic mai mult și fiica ei, un gram, o bucățică.

Ada Măghiran. Copil de leac. N-o să-i mai uite numele.

[Foto © Andra Samson]


Bunica cu maramă neagră

bătrână

Numai bunica cu maramă neagră știa cum să-i șoptească poveștile seara, când se înfunda în așternut de-i rămâneau doar ochii vii afară. Ea era singura care făcea ca lumi plăsmuite să o înconjoare și să nu mai facă deosebirea între ce era vis și ce era adevărat. Păi, când venea cu zmei cu solzi albaștri-verzi care-și urlau foamea prin păduri după copii sfrijiți sau maștere cu părul încâlcit, cu bube pe nasul coroiat musai (!) și puse numai pe momit și viclenit, pe care numai feți viteji, bălai mereu, le veneau de hac, atunci da, lumea i se părea dreaptă. Atunci i se părea că se face dreptate cu totul și tocmai de-aia nu mai cernea vis de realitate. Sau nu vroia, oricum.

Numai bunica cu maramă neagră îi liniștea întrebările din ochi, alea nepuse, doar ridicate din sprâncene. Tot bunica avea cele mai zemoase coacăze roșii din lume. Și fir-ar ele de coacaze, că se încăpățânau să crească numai în spatele unui rug de mure, de făcea chinul și mai chin, când să le culeagă. Dar bunica știa și le culegea ea. O ajuta, ce-i drept și spatele încovoiat de mulți ani. Dar totuși și mai mult în ultimii doi. Așa, ca oamenii care încărunțesc peste noapte, așa s-a cocoșat și Bunica cu maramă neagră, brusc, de parcă nu mai voia să ajungă cu fruntea până la cer sau cel puțin să nu-i mai alunece ochii spre Dumnezeul din spatele norilor. De ciudă, i-a intors spatele și s-a revoltat uitându-se doar în pământ, acolo unde-i trimisese fiica, de i-o lasase pe Miruca, nepoată-sa, pustie pe lume.

O iubea de n-o țineau pe ea zilele destul de mult. Și se lupta ca ciuda pe Dumnezeul ăla din spatele norilor să n-o cuprindă prea tare, ca să nu-i curme zilele repede. Să poată să stea cu Miruca pân-o vedea-o la școală măcar. Prea era un ghem nelămurit de om acum. Și-apoi cine i-ar mai fi cules coacăzele roșii? Sau înăbușit întrebările cum că unde e mama? Când o privea pe Miruca alergând către ea, parca i se suspendau brațele în aer îmbrățisând în mers pe altcineva și nu pe ea, bunica. Atunci închidea ochii și-și spunea că trece, trece. Îi deschidea și nu trecea. Că timpul nu vindecă răni de-astea. Cine-și îngroapă copilul nu-și mai tămăduiește sufletul.

Numai Bunica cu maramă neagră îi arata și vis și viață. Miruca-nțelegea. Dreptatea Dumnezeului de după nori era doar în povești.

[Poveste sorbită vorbă cu vorbă din gura bătrânilor dintr-un sat, aproape de Sibiu. Culeasă proaspăt, zilele trecute și editată insignifiant.]


Preaplin. Bun de dat

two_open_hands-other[Crâmpei de om frumos #1]

Pe fruntea ei ridurile sunt niște glume. Ochii ei n-au învățat decât să râdă umezi și limpezi. Iana nu vorbește, cânta vorbele.

Orice-ar face și prin oricâte ar trece, sfidează timpul și viața care nu i-a prea râs în ultimii ani. Iana e mamă și e puternică.  I-au trecut pragul de la ploi mărunte, vijelii mediocre pâna la tornade intransigente și năucitoare. Iana mea nu găsește fel în care să nu se ridice de pe jos, oricât de zburătăcită i-ar fi vâltoarea.

Și-a proptit părinții când erau să cadă sub povara datoriilor, rupți din casa lor, din rostul lor și în curând rupți și de viața lor. Când să respire, îi pleacă din lumea asta de-o știm noi, mama. Îi încremenește tatăl, obnubilat de pierdere și Iana se-nțepenește reazem, să țină lucrurile drept, să-ngroape viața așa cum o știa ea și să-și puna înapoi pe picioare tatăl. Bolnav.

Îi pleacă-n timpul ăsta barbatul, așa, hai-hui. Un fel de-a spune, c-o face sub nasul și-acoperișul ei. O deraiere modernă, fără rafinamentul discreției de-altdat’ măcar. Și Iana mea se scutură și-și vede iar de drum. Copilul crește sub ochii ei și-ai tatălui uituc de-ale familiei, branșat la fantezia amoroasă. Pe Iana mea n-o întreabă nimeni de-i sufletul acasă, ori de s-a veștejit.

Ba-și face-un EKG și nu e treaba oablă. Că-s oscilații tahicardice de n-are doctorul hârtie să încapă sinusoide de of senin. Pentru că Iana refuză să se cocârjeze-n fața mai-știu-eu-căror bube, pricini și-altor mofturi mici.

Dar Iana își ia seama după ani groși de tras la rame de una singură. Și iese din mariajul imatur, steril și puhav deopotrivă. Da. Iese și ia o gură lacomă de aer verde proaspăt. Și mai vrea una, și-ncă una. Se face-ușoară fulg sau future sau gând și zboară cu sufletu-n octave-nalte. Și-și mută acolo tot – copil și suflet, casă, vis.

Și din preagolul de mai ieri, Iana abund-acum de bun. Și mult, mult. Îmi șade-n față cu fruntea hotărâtă să rămână netedă ca firul de mătase crud. Și-mi cânta o vorba-n tril ritmat: Măi, zice, am de dat. N-aveam pâna mai ieri, dar am acum și-i vremea. Ajută-mă să dau. Sunt alții de nu-i știe nimeni, care au lipsuri și nevoi și-s singuri. Tu ești deja acolo de o vreme. Ia-mă de mână și du-m-aproape de ei și ale lor. Și-oi fi fi eu în stare s-alin un suflet, doua, vreo durere. Să pun un plasture pe-o rană doar, sau chiar să vindec, cine știe?

Mi-a răsuflat povestea Iana peste o cană de lapte bătut si cozonac. Și-acum am gustul dulce-n gură. O sa-l mai savurez așa, cu râvnă o vreme.


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..