Tag Archives: vis

Drum de noapte în lumină

lumina

–  Și cum oi ști eu calea, măicuță? Că numa-ntunecime mi-i în drum. Și de ce pe mine m-o ales, că-s ăl mai sfrijit și n-am ieșit din sat vreo zi de la Dumnezeu?, se tângui Petruș cu ochi lăsați și rugă grea în vorbă.

Îl priveam cu câtă căldură-mi mai rămăsese în ochii bătrâni. La mine venea, nu mai credea nimeni pe nimeni în sat de prea mult răstimp. La poarta mea se tot ghesuiau oameni care cu ce-avea pe suflet cum că să-i descurc. Le zisesem de cu multă vreme că ce-or veni să-mi ceară, cum să creadă că le-i fi eu vreun reazem. Ești a mai bătrână, Leancă! Vrei, nu vrei, noi tăt la tine tragem, că ni s-or uscat tăte. Să ne zici pe un’ s-apucăm, că drumuri deslușite ca tine, nu-i p-aci picior de om să dezlege. Așa-mi ziceau oamenii priponiți în poartă, de-mi îndoiră ulucile de-atâta aplecat. Și le dădeam drumul, cum nu? Mult ascultam, că povețe mari n-aveam. Mai c-aruncam o-ntrebare ia, ici și colo, pe când oamenii-și vărsau amar sau bucurie. Pesemne, că li se lumina lor ceva pe dinăuntru, că plecau împacați. Așa mi s-o dus buhul că vindec. Iar eu în afar’ de ierbi adunate dinainte de rouă și de leac de bube ori fierbințeli, nu știu ce vindecam. Numa’ și sclipirile din ochii lor storși când se propteau în poartă și apăi lucii când plecau, mi-era de-ajuns.

– Acu-i necaz, îmi zise Petruș, mic cât bobul de neghină, lungind vorba a-ntrebare. Și din tăți pe mine mă găsirăți?

Milă mi-era mai degrabă că-l mânca frica de viu, că puternic îl știam, cât era el de pricăjit. Și doar el mai putea face ceva, tocmai că era cel mai crud, dar nu mă lăsa inima să-i zic că toată nădejdea era-n el acuma. Eu vedem agățați peste uluci ochi sfredelitori. Tot satul pândea. Petruș se căina. Acu’ că trebuia să pornească la drum, amar ce simțea că zisese da prea curând. Nici nu i se limpezise bine ce-i ceruseră sătenii, iar el, repede, da! Doar de bucuria de-a trece hotarul. Ce nu știa Petruș e c-avea semn să plece și de vrea și de nu vrea. Iar eu-i ușuisem pe toți după poartă să nu-ngreuieze povara de pe umerii copilului și mai abitir.

– Nu-i Petruș, maică. Nu-i. Îi ce trebe că să vie lumină iar printre noi. Iar tu nu ești nici pe departe așa slab cât crezi.

– Ce m-o ajuta pe mine în pustișag colo, cât ăi vedea cu ochii maică Lencuță? Ce? Că ia! Plec cu bocceaua asta mai mult goală, decât plină. Și cu picerele-astea mai mult rupte, decât zdravene. Și numa-ntunericime în față. Ce să mă fac?

– Ochii ți-s far, să știi bine. Și-ăi mai găsi tu, dar îi ști singur. Tu să te-ncrezi în mine că-i aur ce zic, c-altul n-am. Vorbe ce-ți dau acum și ele să-ți descâlceacă drum înainte. Nu te griji de burtă goală ori de tălpi desculțe. Foama ți-o fi de lumină și ți-o ostoi-o, iar cale ți-o fi bătută de să te ducă-n miez de lumină. De-acolo te-i întoarce mai viu decât toți cu scânteie aprinsă. Nu te-abate, oricât te-or ustura picioarele și te-or ademeni te-miri-ce grozăvii pe-alături. Că nu degeaba toți sătenii visarăm vis asemenea și toți dintr-o dată. O venit clipa de scuturat beznă-ntr-alături ș-așa că d-aia acu-i ceasul, iar nu altminteri. Te du cu Dumnezeu și cu fiece suflet alături! Să ni te-ntorci luciu-napoi!

Își împinse ochii rostogol către-ai mei și ghicii în ei un bob de pace. Cu fărâma asta, își potoli oleacă frica, trase desaga mai sus pe umăr și păși pe prispă. Luna se-nfundase în pâclă de ani mulți și nu mai ieșea de-acolo. Afar’ din tindă ochii sătenilor îi luminară drumul lui Petruș cât să nimerească poarta. Dincolo de ea, îi avea doar pe-ai lui.

Se opri o clipă. Nu se uită în urmă, ci trase întuneric în piept. Ăi găsi eu scânteia și dac-ăi căta-o pe ăl mai de dincolo tărâm. Inima-ncepu să-i bată-nspre miazănoapte. Păși.

 

[Foto sursă: thisiscolossal.com]

 

 


Tărâmul viu (IV)

copil in leagan by Ellis Aveta

– Hai, Dadidă, ai isprăvit odată?, bătu Filip din picior. Nu mai am răbdare, Dadidă, nu mai am. Hai odată că eu nu mai apuc să-ți zic nimic. Și ia să vezi că acuș apare Mina iar și nu mai pot să suflu o vorbă. Hai!

– Da, măi copile, hai că mai am oleacă de dereticat. Hai mai stai un pic de vreme și vin.

– Nu, Dadidă, acu-i musai, tu nu pricepi? O să ne fure Mina timpul de la nas, când nici nu te prinzi. Tu crezi că n-o știu eu?

Dadida se-ndreptă de spate, lăsă mătura de-o parte și-și trase un scaun mai aproape de Filip. În bucătărie se lăsaseră acum umbre înmuiate încă în razele soarelui în amurg. Prin ferestruică, cădea mai întâi o perdea de raze pe vatră și apoi alunecau pe dușumeaua de lemn încălzind-o. Un alt fald de raze cădea acum pe capul lui Filip, răsfirându-se apoi în alte raze străvezii, dându-i impresia că e un arhanghel. Dadida se așeză acolo, îi plăceau urmele de lumină, parcă îmbrăcau cum nu se putea mai bine amestecul ăsta de taine în care se jucau copiii de o vreme încoace.

– Ia, zi, copile. Hai că-s numa’ ochi și urechi!

– Păi să vezi, am visat că o vedeam pe Mina alergând ca apucata. Nu știu de ce fugea așa, ori de cine îi era frică. Am încercat s-o ajung, dar mi-era greu, parcă mergea pe nori. Parcă-i mânca, nu alta! Când am reușit de-am prins-o din urmă, aproape că m-am împiedicat. Nu știu cum ajunsesem ca printr-un culoar la o poartă uriașă de fier, dar atât de uriașă, Dadidă… cât un munte de uriașă. Șiiiii… ei biiiine, prin ea… ieșea lumină fermecată. Știi? Era verde ca apa din iaz, și strălucitoare ca o nestemată, de-ți lua ochii. Numa’ că atunci când Mina-și aruncă ochii către mine, mi-or scăpat cheile, Dadidă, cu-așa un zgomot că ne speriarăm amândoi și ne-am trezit. Stăteam amândoi popândăi în capul oaselor în pat în miez de noapte la lumina lunii. Treji. Ne-am ridicat amândoi din pat apoi și am stat așa pe pervazul ferestrei o vreme. Mie mi-era rușine să-i zic că mă speriasem că eram amândoi în vis. Și cred că și ei, dar tăcea mâlc.

Dadida dădu din cap, privindu-l cu ochii tăvăliți prin miere, de-atâta drag. Vise, copilul meu, doar vise. Apoi se ridică și începu din nou să trebăluiască prin casă.

Vise?, își mormăi Dadida în gând. Mda… nu prea obișnuite. Ce-or fi pățit copiii ăștia, Doamne?

(va urma)

 

[Foto © Ellis Aveta]


Monica mea

monica

– Daaa, plesneau teii de parfum, că abia puteai să-ți ții capul limpede, era vară, așa e, șopti vorbele cu gust de lapte cald cu miere. Se întorse pe jumătate către mine, atât cât putea și continuă: Mai ții minte? Duzii erau cocoșați de se rugau de noi să îi descătușăm de sub povară. Era pe jos covor vinețiu de câte căzuseră și înmuiaseră cărarea care scurta drumul spre biserică…

Îmi scuturasem ușor capul cât să-mi pice o șuviță groasă de păr peste față și să-mi ascundă ochii înecați.

– Mai știi?, mă-ntrebă din nou Monica mea, cu dor dulceag de un capitol care fusese, știam bine, recitit din nou și din nou, pentru a ține vie o felie de viață, cum n-avea să mai fie niciodată.

Să-i fi răspuns acum, mi se părea un soi de sacrilegiu. Monicăi îi deveniseră multe amintiri icoane către care se-ntorcea adesea. La fel și mie. Era altarul ei tainic. Și al meu. Nu era de-mpărțit, cu nimeni și nimic.

Când eram copii, ne întreceam în cine are visele mai colorate și mai întortocheate. Și-acum Monica visează cum n-are ea curajul să înșire în poveste. În visele ei, Monica merge pe ape de cer și nori, stelele cresc în iarbă, copacii au ancore în loc de rădăcini, aleargă desculță prin spice de aur și noaptea acoperă lumea cu plapumă de vise pe care ceilalți oameni n-au îndrazneala să le cheme.

Monica mea n-a mai avut vreme să le trăiască aievea. Le coase în vise, în vise vii, și nu povești, și nicidecum dram născocite, ci vii, așa cum curg în somnul ei. Și mi le deapănă seară de seară aproape.

– Mai ții minte, tu? Zi, ții?, se răsucește din nou pe jumătate în scaunul cu rotile.

Mi se-nnoadă gândurile brute în cap, cuvintele amorfe n-au îndrăzneală să iasă slobode. De sus de pe culmea dealului, privim cețos în vale, înspre sat.

– Șșșș…auzi? De-aici se-aude toaca cel mai limpede. Apoi, surâde slab și-nchide ochii, ca s-o audă ea pe toată.

N-am să izbutesc niciodată să ghicesc cum face ea de află tămăduire celor din jurul ei, mai aprig decât sieși. Găsește mereu nespusele din umbrele ochilor oamenilor care-i încearcă suferința, când o văd. Monica mea-i unge de leac. Uită de tot, îi drege pe ei, pe ea se află ultima. Lasă, ei nu știu încă, zice mereu. Scânteia e-năuntru cuibărită, dar ei nu știu.

– Aici sus e curat, știi? În vale lucrurile se amestecă, pe când aici, aerul e verde și curat. Vin aici ca spre mâine, spre înainte. Las valea pe ieri sau alaltăieri. Draga mea, dragă, știi ce mă doare cel mai tare?

Clipesc că nu.

– N-am un acum. N-am decât visele, dar atunci dorm. N-am un acum. Știi?

 

[Frântură din povestea mea  cu M. adevărată. Fotografia aparține Monicăi. Bucuria de a o avea pe Monica mea, e-a mea.]


Oglinda

light in the mirror

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița, pielea ți se va zbârci, ochii goi s-or ofili, viața ți s-o scurge iute, apă de oglindă dac-apuci să întrevezi pe lumină de zi crudă! În miez de-ntuneric dac-ascuns vei ține-o, neatinsă-n veci de strop de lumină, de fir slab de soare sau pic alb de lună, tânăr te va ține, moartea va uita de tine, mii de vieți or curge-n tine, neatins de vreme. Cel ce-n taină o s-o ție, cărunt n-are-n veci să fie. Chip străin de va privi, foc pe loc îl va sluți. Ia de-ascunde-n beznă neagră, oglindă cu viață făr’ de bătrânețe, făr’ de moarte așteptată.”

Șoaptele îi susurau umed în urechi, vibrând în tot trupul. Se trezise opac. Părea că nu stătea lungit în pat, ci într-o baltă de mâl, care îi năclăia gândurile. Știa că fusese un vis, dar vorbele șoptite de Rada, vrăcița care trăise un pic peste o sută doisprezece ani, de se minuna împreună cu copiii din sat cât de sprinten se mișcă la așa vârstă înaintată, îi răsunau încă pierdut acum în urechi. De ce-o fi visat-o tocmai acum? Nu mai dăduse prin sat de foarte mulți ani, nu mai știa nimic de Baba Rada de când se rupsese de lumea lui de copil, din care păstrase amintirile captive într-o pânză de păianjen, oglinda babei și un opaiț, de care auzise tot de la Rada că numai cu el putea să-și privească chip în oglindă, că lumină de lumânare avea să fie îndestulătoare, dar nimic altceva să nu se răsfrângă în ea. Rada lăsase oglinda cu limbă de moarte singurei fiice pe care-a avut-o și de care el prinsese drag, dar care avea să-i fie amar, pentru că ea nu l-a vrut. Îi furase oglinda atunci ca să țină doar pentru el comoară chipul ei rasfrânt în ea ultima oară. Rar se uita vreodată în lucirea vreunei ape, în vreun ciob de sticlă spartă. Se știa plesnind de tinerețe, așa că la ce bun să se privească?

Se ridică anevoie în capul oaselor și se îndreptă către pivnița în care încuiase cu o viață în urmă oglinda, aproape îngropând-o. Cu opaițul în mână, își făcea drum, dibuind greu scările din lemn putred. Acum păreau mai multe ca niciodată și, pe măsură ce cobora, obosea într-atât încât parcă ar fi urcat un munte.

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița…”, îi pulsa cum din nou puternic în urechi.

Deschise ușa cu o cheie ruginită, măcinată de câtă vreme trecuse prin ea. Pe masa din mijlocul încăperii, oglinda îi arăta slut chipul chircit. Ochii supți în orbite abia reușeau să vadă cum seca pe dinăuntru, obrajii i se descărnau, măruntaiele i se subțiau, spatele se încovoia. Se micșora văzând cu ochii, până ce deveni un miez. De sus îl picura apă de ploaie, care preț de-o viață își croise drum din cer până-n pământ în pivnița lui, lăsând loc luminii lunii să îl stingă.

 


Joacă copilă cum îți cânt

dancing-trees

Joacă copilă cum îți cânt,

joacă cu părul în vânt,

mai joacă-mi o dată în vis,

învie iar lumi din abis,

pământ să tresară sub tălpile tale

viață nebună să lase să râdă.

Prin tine.

..    ..

Cazi în vrerea valurilor,

lunecă-te în șoapta lor,

lasă-le să-ți curgă

sufletul să-ți ungă,

ochii să ți-i umple,

pielea să ți-o zvânte

cu vânt de iubire.

..    ..

Joacă copilă cum îți cânt,

joacă și, hai, ia-ți avânt,

zările să le-mpresori,

cu tălpi aburind,

în urme ghicind.

A tine.

..    ..

Fie-ți luna felinar,

noaptea să te crească,

copaci vii să te-nfrunzească,

lună să te învelească

în lumină de-avatar,

ca să mi te-ntorci sălbatic

din vieți retrăite,

în rochie de ceață

cu fire-nvrăjite

și să tac.

Cu tine.

[Sursă foto: © Igor Zenin]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.