Tag Archives: Zamfira

Șapte lacăte

oglinda

– Vii odată?, mă întrebă înmuind vorbele Zina.

Începui să-mi târăsc picioarele anevoie. Nu, nu voiam să mă mișc. Aș fi dat orice să mai zăbovesc, așa de sleit de puteri eram, dar trebuia să ajungem până se-nsera la Fântâna de Foc, la Fira acasă. Și deja începuse să scadă lumina. Nopțile înghițeau lacom zilele. Doar zăpada ce mai lăsa fir de lumină să se strecoare-n noapte. În nopțile geroase cu cer sticlos răzbăteau scântei din cer până la noi, se izbeau de lucirile din zăpadă de scăpărau focuri mici, apoi luminau tainic de jos în sus. Noaptea, aici la poalele munților, lumina venea de jos în sus. Călcam poteca bătută de zăpadă și mi se lumina drumul pe măsură ce pășeam.

– Hai, n-avem cum altfel. Trebuie să trecem râul până-n cascadă, altfel ne-apucă noaptea și nu mai ajungem la vreme la Fira.

Când vorbea, Zina grăbea silabele într-un fel ciudat. Pe măsură ce le șuiera slab, topea vorbele într-o pastă moale, plăcută auzului. Prima dată părea că nu pricepi nimic, apoi, după ce te obișnuiai cu vocea ei și felul de-a vorbi, ți-era dragă. Trebuia s-ajungem degrabă la Zamfira. Fira-i zicea lumea și trecuse cu vreo șapte ani peste-un veac. Nimeni nu mai pomenise pe-acolo așa vârstă lungă și femeie în putere încă. De cu-o seară înainte trimisese un porumbel cu răvaș legat de picior la noi. Mă luptam cu zăpada s-o dau în lături, când am zărit la fereastră guguștiucul bătând cuminte cu ciocul în geam. Mi-am ridicat privirea și chipul Zinei se încenuși. Cu șapte ani era mai mică decât mine. Trăiam singuri la stână de când eram copii. Zamfira ce grijea de noi până m-am făcut flăcau și-am luat eu în grijă pe Zina mică. Mi-am zis c-oi avea eu vână să duc și stâna și pe Zina, că ne-om face noi mari și le-om duce pe toate. Curând Fira nu mai veni. Trebuia să străbată bezna codrului și să treacă două ape până să vină la noi. Și mă hotârâi eu, bărbat așa, să las pe Fira acasă la ale ei.

– Grăbește pasul, s-o prindem caldă. Hai odată, c-apăi îi blestem cu șepte lacăte de nu ne mai curăță apă curată dacă n-ajungem să ne deie cheie vie. Zina părea că zboară peste nămeți. Eu m-afundam mai tare. Ea lucea pe deasupra plăpumii de zăpadă luminând și mai tare drumul.

– Mi-o zis mie Fira să nu mă pierd cu firea când o fi să fie. Mi-a zis, tu scutură-l pe Mitrea, că parcă văd c-o rămâne stană de piatră și n-o fi-n stare să puie picior-naintea celuilalt și să vină degrab’. Numa’ când mă uit la tine, alb ca varul și cu picioarele-ncurcate, mă pufnește râsul. Hai, că-i musai s-ajungem până-și dă suflarea.

Mă sileam să grăbesc pasul, dar zăpada mi-era potrivnică. Nu știu de unde găsea Zina puterea să zburde peste nămeți, că uneori ziceam că nu-i din același aluat cu mine. Când eram mici, Fira-i cânta la ureche Zinei în zile de sărbătoare, în timp ce-i împletea cosițe. Urături ce-i șoptea, nu știu, dar Zina mică prindea stele-n ochi după ce-i cânta șoptit de numai ea auzea. Nu pricepeam cum se făcea că vremea trecea, noi creșteam, eu mă făceam mai flăcău, Zina mică scânteia. N-avea vârstă. Zamfira parcă-ntinerea. Deși babele de prin sate șușoteau că bate suta, c-or uitat-o îngerii p-aci.

– Da’ momâie mai ești, Mitreo! Nu știu ce mă fac cu tine. Hai c-apun stelele și-odată cu ele legăturile, bombăni în continuare Zina.

Gâfâiam și mi se făcuse trupul de plumb, de mi se părea că se scurseseră zeci de ani prin vine când ajunserăm la Fira acasă. Pe pat, palidă cum n-o văzusem niciodată, zăcea Fira fără vlagă. Răsufla anevoie. Își agăță privirile de Zina și nu le coborî, parcă să n-o piardă. Din prag de unde-nțepenisem, nici eu nu mai știam dacă de osteneală sau uluire, rămăsei mut când văzui cum un fulger unește privirile Zamfirei cu-ale Zinei. Scânteia tot în întunericul odăii ca vrăjit. Se scurse apoi pe tocul ferestrei și se lăsă înghițit de-ntunericul de-afară, topindu-se-n lacul înghețat. Zina era-n altă lume. Eu nu mai eram, călăuză de drum ce-i fusesem până atunci, apoi se duse. Zamfira mi-o luă și mi-o duse. Se ridică mai strălucitoare ca oricând și se-nfățișă în miraza pe care Zamfira o ținea mereu cu fața către ea, pe jumătate și către lac cealaltă jumătate. Acum Zina era de-a dreptul o stea. Nu mai vedeam trup de lumină. Simțeam cum mă fac mic în toată grozăvia ce trăiam. Buzele mi-erau lipite. Și mai mic mă scurgeam pe măsură ce lumina din jurul meu creștea. Fira se topi-n oglindă care-o azvârli în lac. Era mai tânără ca oricând, frumoasă ca o crăiasă. După ce lacul o topi în apele lui, aburi albăstrui pluteau până ce prinseră trup de femeie și-o îmbrăcară pe Zina mea.

Se-ntoarse către mine și-mi zise: Așa-i că vezi? Mi s-o-mplinit ursirea. O lacrimă uriașă se-mpleti cu sclipirea de pe chipul ei când mă văzu mărunt, preschimbat în lacăt. Gura cheii murmura mut: Așa-i Crăiasă nouă, s-o-mplinit.

Țăndări m-am făcut atunci și chiar mai mic. Șapte lacăte s-or așternut apoi peste lac. Și nu s-or povesti decât când s-o-mplini ursirea iar.

 

[Foto via Laugharne]


Zaza dintre lumi

Zaza

Când vru să scrie ultimul cuvânt, pe foaia mototolită pe jumătate, vârful creionului i se frânse în două sec. De cele mai multe ori, scria cu stiloul, cu stiloul ei, parcă într-o prelungire nedeslușită a ceea ce nu mai era. Zamfirei îi plăceau lucrurile vechi, patinate. Ori ce câte ori avea ocazia, se ducea pe la târguri de vechituri, pe la negustori de lucruri vechi sau, mai rău, cerea voie să urce prin podurile oamenilor și scotocea cu voia lor prin cufere vechi. Spunea că lucrurile vechi nu și-au terminat de spus poveștile și că era nevoie de oameni (uite ca ea așa) care să le reînvie. Când găsea câte ceva care îi plăcea, îl lustruia bine, și avea un har nespus de a-l pune din nou în valoare, de parcă aducea de pe un alt tărâm un fel de reflector cu lumină caldă și care făcea să scânteieze tocmai colțul cel mai frumos. Ultima dată găsise un ceas în formă de glob, care se sprinijea pe un picior de marmură cu figurine de dansatori, ca într-un carusel. Nicăieri nu mai văzuse atâta fericire, ca pe chipul Zamfirei când se apucă să șteargă petele de pe ceas, lăsând totuși câteva muchii imperfect curățate, semn că vremea era trecută și așa avea să rămână, și că povestea dansatorilor trecuse, doar că mai punea ea acum un fir de lumină, ca să trăiască încă un strop. Așezase ceasul pe pian, în stânga.

Așa credea Leon, că Zamfira trăia alte vieți, dar pe ai ei, nu, sau prea puțin. Că doar de-asta se-ndestula cu căutările astea neobosite. Ochii îi rătăceau mereu după ceva. Avea nenumărate astfel de obiecte pe care le adunase în salonul cu vederea spre apus. Spunea ea că acolo cade bine soarele după-amiaza până târziu când se înserează și că lumina caldă face ca lucrurile ei vechi să prindă viață, doar că trebuia să le asculți cu băgare de seamă ca să știi când freamătă și zumzăie, altfel par niște fleacuri. Dar mai presus de orice, cel mai drag îi era Zamfirei un caiet legat în piele. Fusese al unui compozitor, zicea ea, și avea, atunci când îl găsise, doar vreo douăzeci de pagini pline cu tot felul de noțițe cu un scris imposibil de descifrat. Zamfira zicea că ea înțelege ce scria, doar că nu-i povestise niciodată și lui. Până nu pricepea ea toată povestea mai întâi, nu avea să-i spună și lui. Nu i-a spus-o niciodată. Purta caietul asupra ei aproape mereu. Avea o încuietoare metalică de care prinsese un lacăt foarte mic, pe care îl găsise demult într-o cutie veche a mătușii ei, Zaza – tot Zamfira o chema, dar îi zicea de mică Tușă Zază. Zamfirei îi plăcea din cale afară sunetul pe care îl scoteau dinții ei când spunea ”z”, îl repeta cu poftă de parcă mușca dintr-un măr și de atunci așa-i zicea mereu. Uneori își spunea ei Zaza mică, atât de mult visa să devină ca Tușa Zaza când va fi mare, o femeie frumoasă, fermă, cu piele de marmură și ochi de foc. De lacătul prins de caiet, legase o panglică și în felul acesta îi purta legat de încheietura mâinii. Spunea tuturor că urma să afle povestea compozitorului și din când în când își nota diverse lucruri știute numai de ea în carnet. Oamenii se învățaseră cu ea și o lăsau în pace.

Se făceau în după-amiaza aceea șaisprezece ani, de când Leon nu mișcase nimic în salonul cu lucrurile vechi adunate de Zamfira. Trăia singur, nimeni nu mai dădea pe la el. Era ursuz mai mereu, așa că cine să mai vină să schimbe o vorbă? Intra în salon doar în ceasurile dinspre seară când Zaza lui îi spusese că lumina prinde vrajă și coboară peste ele și le-nvie. Daca avea să asculte atent, toate lucrușoarele acelea începeau să murmure încet poveștile vieților lor. Cameea prinsă în perna de catifea, cutia muzicală, tabloul cu câmpul de maci, balansoarul pe care i l-a dat Lala, penița și călimara din cristal și toate nesfârșite începeau să zică încet șoapte. Leon intra mereu tăcut, cumva să nu tulbure freamătul făgăduit de Zamfira, ori poate să-i zică unde se găsea ea și să i-o aducă acasă. Se așeza la masa rotundă din lemn de cireș, despre care Zaza spunea că nu are nici un cui bătut, că-i făcută doar din șipci îmbinate, deschidea caietul legat în piele în care Zaza lui scrisese numai de ea știute și îi lăsa câte un gând. De cele mai multe ori foarte scurt, câteva cuvinte scrijelite. Mai mult ca să-și țină el mintea vie și să nu se smintească de dor. Încercase să citească notițele Zamfirei, dar nu reușise să descifreze nimic. Toate semnele ei aduceau mult cu notițele presupusului compozitor căruia îi aparținuse caietul, de parcă Zamfira învățase limba lui și nu mai știuse apoi să scrie firesc în românește. Nu era nici o altă limbă cunoscută. Nu semăna cel puțin cu nimic din ce știa el. Era mai degrabă un amestec de note muzicale cu litere, dar din care nu pricepuse niciodată nimic. Toate semnele erau înclinate puternic la dreapta, așa scria Zaza.

Când Zaza lui plecase într-o după-amiază după o salbă rară de galbeni de care auzise că fusese a unei țigănci îndrăgostită cu mai bine de jumătate de secol în urmă de un fiu de boier cu renume și care-o dăduse la rândul ei fiicei ei și tot așa până ajunsese uitată în podul mătușii, nu se mai întoarse. Leon, după ce o căută zile în șir, săptămâni la rând până i se uscară anii de zădărnicie, încărunțise mocnit și își lăsase barba deasă să crească nestingherit. Chipul îi era brăzdat de așteptare. În ruptul capului nu vru să accepte că Zaza lui murise sau că nu se va mai întoarce. Cumva, cumva, spunea el oamenilor, din poveștile ei sau din viețile trăite de Zaza mea prin ale altora, s-o-ntoarce ea. Eu am s-aștept.

Nu mai intrase în salon de două zile, fiindcă plouase și, deci lumina plină de vraja care însuflețea lucrurile vechi nu avea cum să cadă cum îi spusese Zaza. Scrisese atunci pe un colț de caiet: Te aștept. Știi că te aștept. Uite, am găsit în sipetul de fildeș un medalion, pe una din fețe e chipul unei tinere întoarsă către iubitul ei care o privește la rândul lui din profil. Pe cealaltă scrie ”Nu am cum să te uit. A ta rămân pentru totd…” aici însă se frânse creionul în două și cum nu găsise de scris nimic repede, lăsase așa neterminat. Cerneala din stilou se uscase. Lasă, că scriu mai mult data viitoare, că Zaza m-așteaptă.

Intră acum din nou foarte încet în salon, tot pentru a nu tulbura nimic. Până și praful îi era drag. Își închipuia că e același aer respirat de Zaza lui. Și așa, parcă era cu ea. Când vru să închidă ușa, îi fu ușor împinsă fără voia lui de vânt, și se miră. Faldurile draperiilor cădeau mult într-o parte lăsând perdeaua să se legene sub adierea slabă. Să fi uitat să-nchidă fereastra când fusese ultima oară? Nu-i cu putință, își zise. Doar n-o deschid niciodată. O-nchise ferm, dar nu dădu atenție prea mult. Cine știe, casa e bătrână, poate că a cedat chederul, își murmură abia deslușit în barbă.

Se așeză la masa rotundă din lemn de cireș, dechise caietul și dădu să scrie. Pe foaia palidă, ușor velină pulsau în fața lui, cu litere aplecate foarte mult către dreapta: ”…eauna. Zaza mică.”

[Foto © Louis Fleckenstein]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..