Tag Archives: Zina

Șapte lacăte

oglinda

– Vii odată?, mă întrebă înmuind vorbele Zina.

Începui să-mi târăsc picioarele anevoie. Nu, nu voiam să mă mișc. Aș fi dat orice să mai zăbovesc, așa de sleit de puteri eram, dar trebuia să ajungem până se-nsera la Fântâna de Foc, la Fira acasă. Și deja începuse să scadă lumina. Nopțile înghițeau lacom zilele. Doar zăpada ce mai lăsa fir de lumină să se strecoare-n noapte. În nopțile geroase cu cer sticlos răzbăteau scântei din cer până la noi, se izbeau de lucirile din zăpadă de scăpărau focuri mici, apoi luminau tainic de jos în sus. Noaptea, aici la poalele munților, lumina venea de jos în sus. Călcam poteca bătută de zăpadă și mi se lumina drumul pe măsură ce pășeam.

– Hai, n-avem cum altfel. Trebuie să trecem râul până-n cascadă, altfel ne-apucă noaptea și nu mai ajungem la vreme la Fira.

Când vorbea, Zina grăbea silabele într-un fel ciudat. Pe măsură ce le șuiera slab, topea vorbele într-o pastă moale, plăcută auzului. Prima dată părea că nu pricepi nimic, apoi, după ce te obișnuiai cu vocea ei și felul de-a vorbi, ți-era dragă. Trebuia s-ajungem degrabă la Zamfira. Fira-i zicea lumea și trecuse cu vreo șapte ani peste-un veac. Nimeni nu mai pomenise pe-acolo așa vârstă lungă și femeie în putere încă. De cu-o seară înainte trimisese un porumbel cu răvaș legat de picior la noi. Mă luptam cu zăpada s-o dau în lături, când am zărit la fereastră guguștiucul bătând cuminte cu ciocul în geam. Mi-am ridicat privirea și chipul Zinei se încenuși. Cu șapte ani era mai mică decât mine. Trăiam singuri la stână de când eram copii. Zamfira ce grijea de noi până m-am făcut flăcau și-am luat eu în grijă pe Zina mică. Mi-am zis c-oi avea eu vână să duc și stâna și pe Zina, că ne-om face noi mari și le-om duce pe toate. Curând Fira nu mai veni. Trebuia să străbată bezna codrului și să treacă două ape până să vină la noi. Și mă hotârâi eu, bărbat așa, să las pe Fira acasă la ale ei.

– Grăbește pasul, s-o prindem caldă. Hai odată, c-apăi îi blestem cu șepte lacăte de nu ne mai curăță apă curată dacă n-ajungem să ne deie cheie vie. Zina părea că zboară peste nămeți. Eu m-afundam mai tare. Ea lucea pe deasupra plăpumii de zăpadă luminând și mai tare drumul.

– Mi-o zis mie Fira să nu mă pierd cu firea când o fi să fie. Mi-a zis, tu scutură-l pe Mitrea, că parcă văd c-o rămâne stană de piatră și n-o fi-n stare să puie picior-naintea celuilalt și să vină degrab’. Numa’ când mă uit la tine, alb ca varul și cu picioarele-ncurcate, mă pufnește râsul. Hai, că-i musai s-ajungem până-și dă suflarea.

Mă sileam să grăbesc pasul, dar zăpada mi-era potrivnică. Nu știu de unde găsea Zina puterea să zburde peste nămeți, că uneori ziceam că nu-i din același aluat cu mine. Când eram mici, Fira-i cânta la ureche Zinei în zile de sărbătoare, în timp ce-i împletea cosițe. Urături ce-i șoptea, nu știu, dar Zina mică prindea stele-n ochi după ce-i cânta șoptit de numai ea auzea. Nu pricepeam cum se făcea că vremea trecea, noi creșteam, eu mă făceam mai flăcău, Zina mică scânteia. N-avea vârstă. Zamfira parcă-ntinerea. Deși babele de prin sate șușoteau că bate suta, c-or uitat-o îngerii p-aci.

– Da’ momâie mai ești, Mitreo! Nu știu ce mă fac cu tine. Hai c-apun stelele și-odată cu ele legăturile, bombăni în continuare Zina.

Gâfâiam și mi se făcuse trupul de plumb, de mi se părea că se scurseseră zeci de ani prin vine când ajunserăm la Fira acasă. Pe pat, palidă cum n-o văzusem niciodată, zăcea Fira fără vlagă. Răsufla anevoie. Își agăță privirile de Zina și nu le coborî, parcă să n-o piardă. Din prag de unde-nțepenisem, nici eu nu mai știam dacă de osteneală sau uluire, rămăsei mut când văzui cum un fulger unește privirile Zamfirei cu-ale Zinei. Scânteia tot în întunericul odăii ca vrăjit. Se scurse apoi pe tocul ferestrei și se lăsă înghițit de-ntunericul de-afară, topindu-se-n lacul înghețat. Zina era-n altă lume. Eu nu mai eram, călăuză de drum ce-i fusesem până atunci, apoi se duse. Zamfira mi-o luă și mi-o duse. Se ridică mai strălucitoare ca oricând și se-nfățișă în miraza pe care Zamfira o ținea mereu cu fața către ea, pe jumătate și către lac cealaltă jumătate. Acum Zina era de-a dreptul o stea. Nu mai vedeam trup de lumină. Simțeam cum mă fac mic în toată grozăvia ce trăiam. Buzele mi-erau lipite. Și mai mic mă scurgeam pe măsură ce lumina din jurul meu creștea. Fira se topi-n oglindă care-o azvârli în lac. Era mai tânără ca oricând, frumoasă ca o crăiasă. După ce lacul o topi în apele lui, aburi albăstrui pluteau până ce prinseră trup de femeie și-o îmbrăcară pe Zina mea.

Se-ntoarse către mine și-mi zise: Așa-i că vezi? Mi s-o-mplinit ursirea. O lacrimă uriașă se-mpleti cu sclipirea de pe chipul ei când mă văzu mărunt, preschimbat în lacăt. Gura cheii murmura mut: Așa-i Crăiasă nouă, s-o-mplinit.

Țăndări m-am făcut atunci și chiar mai mic. Șapte lacăte s-or așternut apoi peste lac. Și nu s-or povesti decât când s-o-mplini ursirea iar.

 

[Foto via Laugharne]


Viață prin labirintul viu

labirint

Își amintea doar foarte slab cum din zorii cei mai zgârciți și p­ână în amurgul leneș, conacul era scăldat într-o baie de soare care poleia fiecare încăpere. Pe atunci, Zina nu avea niciodată răbdare să urce soarele prea sus pe cer că se și azvârlea din așternut ca să nu piardă lumina cea mai bună care învia totul în jur. Nu mai știa însă demult când o cortină groasă îi încleiase până și amintirile unei vieți vii.

În după-amiaza aceea, i se păru că ceasul se grăbește și bate de ora patru mai repede decât de obicei. Când scăpă globul de cristal pe pardoseala rece, crezu că se fărâmă în mii de cioburi și praf. Când însă se rostogoli fără gând să se oprească și văzu cum își caută singur drumul afară din încăpere, ocolind marginile pragurilor, sărind iute pe scări până în holul cel mare, porni fără șovăială după el. În globul de cristal își închipuia mereu că-și oglindește viața. N-o încânta că, atunci când se apleca, își vedea chip chircit în el, iar nu ce tot visa ea să-i strălucească. Urechile i se alungeau, nasul se țuguia, iar ochii i se bulbucau făcând-o să pară o creatură nemaivăzută. Mereu îl îndepărta cu un gest brusc, se îmbufna și-l punea de-o parte, nădăjduind că o dată și-o dată îi va arăta tot ce visa.

Întunericul îmbrăcă conacul în veșminte grele în câteva clipe fără ca Zina să-i dea atenție. Și el se grăbea, precum orologiul care bătuse ora patru înainte de vreme. De sus, din iatacul ei și până jos în vestibul, pluti după glob alunecând din zi în plină noapte. Abia când globul se-mbrăcă în mantie de lumină, Zina grăbi pasul după el să nu-l piardă din ochi. Întunericul o împingea afară.

Săltând pe trepte, globul părea viu, iar Zina mai mult ca oricând se-nsufleți, căci zidurile conacului îi erau acum parcă haină strâmtă. Pesemne că-și dormise viața mult prea multă vreme.

Închisese ochii și se lăsă călăuzită de incandescența globului care sfida tot întunericul vieții ei amorțite. Zina sălta de bucurie, iar curiozitatea o făcea să pulseze fără astâmpăr. Globul păru că se oprește o clipă să vadă dacă e urmărit în continuare de Zina, apoi își văzu liniștit de salturile printre firele înalte de iarbă. La marginea primului tufiș care deshidea aleea se opri. De data asta, Zina nu mai avu nici o îndoială. Globul se oprise și o aștepta. Nici Zina nu știu de ce simți nevoia să se uite în jur ca nu cumva să o vadă cineva. Apoi porni grăbită să nu piardă din ochi globul. Cele două tufișuri tunse în formă de cheia sol care încadrau aleea părură că-și unesc capetele formând un arc prin care Zina pătrunse în labirintul viu. Înaintă șovăielnic pentru că nu-și amintea vreodată ca grădina-labirint să semene cu ce vedea acum. Înăuntru lumina cădea dintr-un cer pe care Zina nu-l vedea. Nu pricepea nimic. Doar era noapte cînd intrase. Se sperie puțin și dădu să se întoarcă pe unde venise, dar acum arbuștii se încovoiaseră și formau scuturi care o împiedicau să iasă. Se răsuci înapoi și căută instinctiv globul. Cu siguranță avea să o conducă spre ieșire, dar când își întoarse privirea nimic nu mai semăna cu cărarea pe care pornise inițial. Zina se-nfricoșă de-a binelea acum. În spate nu era chip să găsească drumul, iar în față șovăia. Închise ochii și respiră adânc, golindu-se de gânduri, frici, neliniști. Când îi deschise iar, văzu copaci pictând cerul în verde cu frunzele. Îi închise la loc. Apoi, din nou, când îi deschise văzu stele aruncate de vântul jucăuș pe cer ca artificiile. Reluă jocul de câteva ori lâsându-se surprinsă de fiecare dată de spectacolul care i se așternea. Treptat, începu ea să-și închipuie cum avea să fie următorul tablou. O bucurie voluptoasă o îneca. Nu-i mai păsa de ieșire. Nici nu încercă să și-o închipuie. Pricepu acum că globul îi fusese călăuză. Îi aruncă o privire pe furiș. Acesta păru că se asigură pentru ultima oară că Zina era acum pe drumul ei și, cu un salt, sări în cer și îi fu stea. Închise ochii.

Zina știa acum că tot ce-avea să împletească-n gând cu ochii-nchiși avea să-i fie viață de-acum și pentru totdeauna. Porni cu ochii larg deschiși și lacomi să-i curgă viață înainte. Uită tot întunericul din urmă.

 

[Foto via Caitlin van Horn]

 


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..